joi, 3 decembrie 2015

Un ultim moment de toamnă



Ceru-i adânc și din abisu-i lacrimi se prăvălesc,
Soarele geme livid, ultimul licăr de amor e sfârșit,
Se sting cețurile, botezate în uranium hămesit
După ecoul metalic al toamnei consumate burlesc.

Un ultim moment de toamnă
La cromul iernii pământul condamnă...

Frunzișul căzut la picioare, ruginit,
În noroaie delirează, toți l-au auzit.
Și plouă! Și el strigă disperat
După alți noi, în convoiul murmurului zbierat...
Și adoarme! Și plouă! Delirele amintirilor vâscoase curg!
Rugina lor îmbrățișează sângeriul amurg...

E un frig de oțel și betonul e rece;
Prin el, lamentul febril agale trece.
Pe alei copacii oftează pleșuvi,
Când ne zăresc, pe noi de noi văduvi.
Și ne plimbăm ca străini desfătați în absurd,
Lăsând al pașilor colb să grăiască asfaltului surd.

A fost dimineață în umbre de cobalt și litiu...
A fost al toamnei cadaveric pământiu...
Acum iarna s-arată trufașă-n cetate.
În tenebre de noapte animile sunt plecate.
O catedrală în ruine vrea ca uitata speranță
Să răcnească la alienata lume revoltată cu toleranță.

Tăcere apoi... Toamna a sucombat.
Plouă în stronțiu de noiembrie, turbat.
Plumbul vântului sfâșie al corbilor zbor;
Se așterne epitaful în seacă rășină și petale de bujor.
Putredă e cripta vremii în care toamna visează...
Iarna din a sa fașă de-ndată se liberează.

Șoapte din tine petrece vântul prin barba-mi căruntă,
Lăsându-mi pe buze aroma dulce a cărnii tale;
Un deșert de mine rămân, amurgul toamnei mă pune în zale,
Fantasma ta cu slove de plumb la tâmple-mi cuvântă...

După ecoul metalic al toamnei consumate burlesc,
Se sting cețurile, botezate în uranium hămesit ,
Soarele geme livid, ultimul licăr de amor e sfârșit,
Ceru-i adânc și din abisu-i lacrimi se prăvălesc.