sâmbătă, 16 decembrie 2017

Pastel de toamnă



E o toamnă ruginită și însingurată,
Iar noaptea pleacă târziu în ale zorilor brațe –
Ombre și lumini valsează în valurile norilor;
Iar din crug descind siluete de rouă
Și bat la poarta de smoală a străzii,
Cătând să ceară audiență la țărână.

Pe stradă se preumblă spițe de  aluminiu
Legate de pânze... negre, albe, colorate;
Mireasma proaspătă a cafelelor
Respiră sacadat
Prima gură de poluare a zecilor
Tobe de eșapament înghesuite
Pe fiecare centimetru pătrat
Al intersecției.

Din când în când, un cuvânt dogit
Salută o slovă jună și zglobie,
Ca apoi să urmeze o sărutare a tăcerii...

Sirenele sar din oceanul mulțimii
Și ademenesc răspunsuri în taine,
Unde le încătușează în nenumiri;
Un schelet își poartă cărnurile în revelații,
Din stație în stație... prin stații...
Poate-poate peregrinagiul pios
Îi va returna înzecit timpul pierdut.

Neantul e senin și nărăvaș,
Iar zorii se pierd în plumbul zilei,
Treptele de marmoră neagră
Exorcizează siluetele de rouă,
Iar în ritualul de băltoci lepădate
Se simte delirul efervescent
Al unei fee numite răceală,
În burlești chimere de grade măsurată,
Pe o toamnă ruginită și însingurată.

marți, 12 decembrie 2017

Unei muze



O răspântie de gânduri stă în fața mea
Și nu știu care potecă, de o apuc, ar fi mai dreaptă;
S-aștept socotesc, o sicră, un veleat, sau poate un veac,
Din buzele muzei să vină povața pe o umbră de șoaptă.
Dar e o dezbatere mută, cu lanțuri grele pentru al meu sine,
Când adie ca o romanță, scrijelită din condeie și destine,
Doar gălăgia singurătății și, uneori, sărutul frunzelor ruginite.
Înfiorat, crepuscului își ia vioara de stele și o strunește
Cu arcușul razelor de lună cutremurate... Virtuos împlinește
Partitura, lepădând din înaltul crug o oază de tristeți ofilite...
Adăst... Adăst... Îi dau ascultare cu urechea plecată pe țărână,
Dar ritmul seraficilor pași este liniște – un lied ce se amână...
Aș vrea să vină, să descindă, să se întrupeze, să mă ia de mână...
Adăst... Adăst la o răspântie de gânduri încrucișate pe neant,
Aștept creația să își salveze creatorul, cu al nimfei suflu bacant...
Odinioară... Și peste o eternitate tot odinioară va fi fost...
Ibovnicii, la dezbateri aprinse într-o agoră sahariană, fără un rost
Sau măcar un grăunte de rost al rostului ros de ruina unui alt rost...
De neînțeles! Dar ce zic eu? Fără o nimfă – templu și altar,
Nici eu cu mine, zău!, nu mă înțeleg. Între agonie și salvare, la hotar
Stau cu teama ca următorul colb de pas va fi al nimănui...
Daimonu-mi adastă și azi chimera unei muze să mijească din șoaptă,
Veșmântată cu Haosul și Timpul... încă nu este poate sosită vremea,
Eu nu mai exist... A rămas el să afle care potecă este mai dreaptă,
La o răspântie de gânduri ce înainte, demult, doar mie mi se înfățișa.

vineri, 8 decembrie 2017

În zori de toamnă



Ziua se ivește ca o noapte lividă, o altă fee ce se jăluie...
Corbii priveghează frunzele ruginii, de țărână spânzurate,
Iar crugurile sunt plumburi ce adastă îngândurate,
În gerul năprasnic, urbea cu sicra zorilor să învăluie.

O fantasmă, sus în foișor, stinge vitraliul de ombră și lucire.
Arborii pe alei dănțuie în șopotele simfoniei de vânt,
Madrigalul de table motorizate le răspunde-ntr-un cuvânt...
Un câine aleargă în jurul Toamnei – altă crudă nălucire,

Iar ziua se jertfește ca o noapte lividă, cu stârvina o amară ispită
De peisaje răzlețite ca un puzzle – pasteluri de colburi celebre,
Desprinsă din piroane și lanțuri de ale animii răceli și febre.
O tânguire tomnatică... la gura sobei... cu lacrimi de soare stropită...

miercuri, 6 decembrie 2017

Ombrele trecutului


Quand les feuilles murmurent la pluie
Et tous se cachent dessous béton armé,
Ton demarche, les gouttelettes laissez lui baiser.
L'ombrelle, à la maison, inquiètent,
Te manque comme un fou
Et toi, le bohème infidèl, immédiatement
Arrivez en face d'elle, mordu
Par la tard pluie que tu portez dans une pensée.

O zdrăngănitură aspră a oaselor pironite în cartilagii pe pereți, mângâiate de craniile smaragdine, cu sângele coagulat în vișiniu vâscos pe buchetele de flori de mucigai, răsună în ecouri surdo-mute pe aleea de pietriș încins a Pantelimonului. Un crepuscul ruginit își deschide larg aripile frânte, peste nourii de plumb. Zefirul, răgorit, se sprijinea de pereții scorojiți ai blocurilor, suflând fiori fierbinți peste salciile, castanii și corcodușii din parcul de vis-à-vis. O boare sfioasă de rece întreba trecătorii dacă vor poposi la mihameaua din colț pentru un „Bună seara!” suav al crâșmăriței cu îmblet ștrengar și o carafă de vin aromat. Peste drum, pe stânga, cum treci de aleea noastră cu tancuri coclind în miasme învolburate, dai în strada ce ne împresoară ca un labirint de mătase țesut de paingi, de i se zice Hățișului – o stradă „împodobită” cu gropi, mărăcini, cactuși, ferigi și oaze de crini carnivori; pe acolo treceau trei ostași. Stăruiră oleacă la răspântia „13 cruci”, înghițindu-și transpirația acră și sărată ca o ciorbă de potroace, și căutară, pe o hartă ce părea improvizată pe capota motor a unei Dacii Logan, ruinele Cimitirului Mărcuța spre care fuseseră călăuziți.
Ceea ce frapa la ei imediat ce îi zăreai erau fețele acoperite de colb și cenușă și ochii lor strălucitori ca rubinul; apoi, cei trei grăiau într-o limbă ce nu a mai fost auzită de secole întregi – limba română. Ăl' din centru, de-și zice Edmond Caius, vorovea potopind cuvinte, gesticulând mereu, avea un trup slab și uscățiv cu tenul măsliniu și părea că firea i-a luat-o la sănătoasa. Cel din stânga își purta straiele ponosite de dorobanț cu oareșce aroganță, era rotofei și cu un pas neșovăielnic, părul dalb, lung și catifelat, iar pe față avea o cicatrice hâdă – obrazul stâng arăta precum o felie de șvaițer, suvenir de la șrapnelele artileriei inamice, avea un glas sacadat și sobru, purtându-și numele precum decorațiile din piept, în toate frazele rostite. Acesta era plutonierul Rafael Corvin Ilarion. Cel din dreapta era un tip contemplativ. Tăcut, trupeș, binedispus, cu barba încărunțită și părul ca nisipurile sahariene, părea ajuns acolo prin nefastul sorț ce i l-au tras zeii. Vocea-i răsuna precum tunetul în furtună și pasiunea i-o citeai în fulgerele din priviri, hipnotizat și cu teamă. Turvinea felurite slove ale limbii, chiar și cele pe care timpul nu a avut răbdarea să le păstreze. Dintre ei, el, Vladimir Zeno, îți izbea cel mai mult cătarea prin vestimentație. Era înveșmântat cu o hlamidă purpurie, cioareci, o platoșă pe care se vedeau urme sulfuroase, în picioare sandale prin care îi zăreai oasele degetelor părăsite de carne de la radiația cu ununseptium, la brâu o vipușcă în care străluceau două săbii de corsar și la piept o cataramă plină de cuțite militare negre precum smoala râurilor din Tartar. O stranie fârtăție ce părea sfâșiată de la sfârșitul veacurilor și care te lăsa cutremurat până la ultimul micron de măduvă...
Caius, român născut între leșurile cohortelor Imperiului Roman de Răsărit venite pe aste meleaguri, stăpânea graiul, iar Vladimir, din seminția triburilor slavo-germanice, devenise român (voloh) după ce pețise fata ilegitimă a unui cneaz transilvănean, Zaraza Iridenta Andrera, o femeie zglobie, gospodină desăvârșită și pricepută în mânuirea armelor. Era mai mică decât el cu unsprezece ani. Mariajul lor s-a consumat timp de șaizeci și nouă de ani. Apoi, ea, cei cinci copii ai lor și trei dintre nepoți au murit asasinați, în pocalele lor s-au găsit urme de cucută și tulipa et carbunculus, în timp ce Vladimir era plecat în solie la Sfântul Scaun. Răzbuneala sa fu cruntă și nemilostivnică. Până și în zilele noastre mai poți asculta în șoaptele umbrelor legende despre aceste grozăvii, precum „Văpaia Universului”, „Tărâmul cenușilor care plâng otravă” și „Muntele oaselor ninse”... Casele sale din Apullum și Histria au fost reclădite în al III-lea secol al mileniului IX, iar Vladimir s-a întors din tărâmul celor repausați pentru a-și continua misia la Sfântul Scaun, însă drumurile l-au purtat în deșerturile australiene, unde, alături de Corvin, a restaurat ducatele Draculea și Novac, și apoi în ruinele Bucurescilor. Experiența lor militară, ca de altfel și patima pentru relicve neobișnuite, i-a transformat în frați de cruce.
Într-o noapte învăluită în cărnurile ei reci, cei trei porniră în căutarea uneia din cele mai râvnite relicve – sceptrul lui Decebal. Acesta era unul din cele șase simboluri dacice pe care le-au căutat romanii timp de secole după cucerirea Daciei și nu le-au aflat vreodată. Cum toți trăiesc acum între ruinele orașului de pe malurile Dâmboviței, într-un conac, au trimis bufnițe și corbi în cele douăzeci de zări ale planetei pentru a aduna informații despre sceptru. Mulți din cei ce i-au urmat au spus că sunt nebuni în această vânătoare de vestigii, însă ei se bucurau de prețuirea și sfatul unei bătrâne preotese amazoane, Iustinia Clementia Sophia, expertă în științele oculte ale popoarelor antice. Ajutorul ei a fost nu arareori lipsit de primejdii, însă întotdeauna s-a dovedit inestimabil.
Companiile de cercetași au mers în patru din cele cinci locații revelate de informațiile primite de la bufnițe și corbi: Theba, Varanasi, Jubayl și Kyoto. Plecat-au juni și neînfricați, treziți din morminte la plina lună, dar neanimați de simțăminte ori rațiune. În ei trăia maladiv plaga de a fi existat la începutul mileniului III – erau leneși, se pierdeau ei de ei înșiși, însuflețiți de mărunțișuri fără de valoare, rămânând goi pe dinăuntru... Acostând cu aeronavele în porturi, se întorceau mereu cu întrebări și cu brațele goale. Pentru Vladimir și Corvin acesta a fost semnalul că trebuie să se implice personal. Caius, în astă vreme, găsise între epavele rămase încă neatinse de sărutul ruginii o capotă motor de Dacia Logan pe care, după ce o examină în mod amănunțit, descoperi inscripționată o hartă ce indica drumul către Cimitirul Mărcuța. Sub ea, un mecanism compus din săgeți și cristale care puteau lua aproape orice formă.
Spre orele serii cei trei soldați ajunseseră la cimitir. Ascultând povața vorbelor bătrânei Sophia, au început a scorteli prin necropolă, căutând statuia unui icioglan „ce la miezul nopții va bate ca un orologiu în tenebrele zorilor, așteptând mila seniorului să-l pună sub pavăza sa”. După vreo două ceasuri petrecute în țintirim, fiecare clipă ivindu-se precum o eternitate, ajunseră în fața a trei statui: un general maur cu ochii bulbucați și cu sabia ridicată, gata să lovească; un icioglan în cădere pe spate, cu mâna dreaptă ridicată spre cer și, la capul său, în picioare, un nobil cu mâinile întinse ca și cum ar aduce o ofrandă. Originea statuetelor era din perioada pre-medievală, iar la baza lor era un piedestal cu un simbol pe care toți trei îl recunoscură de îndată: un dragon sfâșia o lupoaică – măreția dacilor care i-au supus pe romani.
Caius, care fusese martor la construcția acestui monument, așeză capota motor cu fața în jos dar nimic nu se petrecu. Vladimir luă în mână capota și îi dădu o nouă postură între cele trei personaje, cu fața în sus și harta spre general, asta și pentru că el a fost singurul dintre toți care, cu milenii în urmă, fusese acolo, pe plaja aceea blestemată unde acest fiu al lui Sarazin cucerise cetatea închinată lui Charlemagne, necruțând de la osânda somnului veșnic nici măcar dobitoacele. Și încă o dată nimic nu se petrecu. „La naiba! – zise Corvin. Ne-am pus atâtea speranțe...”. Și totuși capota se potrivea, sigur erau în locul marcat pe hartă... Ce era de făcut? „Așteptăm zorii! – spuseră toți trei într-un glas”.
Fără să-și dea seama, zeița Nyx adusese miezul cel mai negru al nopții sus pe crugul ceresc și atunci un miracol se înfăptui. Nobilul întoarse mâinile și apucă scutul de marginea superioară și cea stângă, săgețile și cristalele formară un mâner pe care icioglanul îl apucă strâns, iar maurul lovi cu sabia harta. Piedestalul se metamorfoză brusc. Piatra se crăpă la răsunetul loviturii și de sub ea se ivi, ca un sertar, o ladă din jad și marmură neagră. Înăuntrul ei... sceptrul lui Decebal – lung de aproape un metru, din aur masiv, țintuit cu pietre radioactive de toate culorile, cu un mecanism ce îl putea transforma pe rând în secure, halebardă, suliță, sabie, ghioagă, macetă cu scut, arc și arbaletă. Toți trei surâdeau grizați de fericire. O astfel de descoperire însemna pentru întreaga omenire – muritori și nemuritori deopotrivă, ascensiunea unui nou triumvirat, dar și găsirea unui artefact cu infinit mai prețios decât toate comorile găsite până atunci la un loc. Apoi, maurul lovi din nou. Un sunet ascuțit și metalic scrijeli apăsat în urechile lor. Spăriați, ca și cum Moartea însăși ar veni cu Viața să nuntească, întoarseră capul la unison. Încă un clăngănit și capota motor era pe pământ, aburi clocotind dinlăuntrul ei spre văzduh. Se strânseră în jurul ei și observară că pe fața ei maurul inscripționase o nouă hartă.
Cum ambele descoperiri trebuiau minuțios cercetate și, deopotrivă, degrabă sărbătorite, cei trei s-au întors la conacul lor din Bucurescii vechi. Acolo erau așteptați de către preoteasa Sofia și de magiciana Oana Dochia, care se alăturase grupului în urmă cu 85 de apusuri și, deși apărea mereu ca o ființă delicată, mărunțică la stat, tăcută și păciuită, era cea mai bună magiciană școlită în Turnurile Haosului și mereu cunoștea și înțelegea mai multe decât lăsa pradă privirilor celorlalți. Zorii îi aflară la conac după ce cocoșul cu nouă gâtleje a cântat lepădarea nopții. Însă zorii nu sunt fideli și sinceri precum noaptea, în ei se ascund cele mai intense taine, iar asta este una dintre ele. Caius Edmond fusese găsit în dormitorul său, dezmembrat din toate încheieturile și cu un țăruș înfipt în inimă; Rafael Corvin Ilarion a fost dibuit în biblioteca sa, aplecat peste birou, iar de pe o etajeră capul său vinețiu, cu limba scoasă și ochii larg deschiși, se holba cu spaimă la trupul uscat ca o prună în care nu mai rămăsese nici un strop de sânge.
O jupâneasă apoi povesti cum timpul este singurul care curge spre veșnicie și cum cei doi avuseră sorțile pecetluite cu amar vreme înainte. Într-o liniște sinistră și cu abisală singurătate în glasul tremurat istorisi, de-a lungul a trei luni secerate de întuneric, toate grozăviile, de la începuturi și până la fatidicul moment.
Iar despre Vladimir Zeno nu se mai auzi nimic. De parcă cețurile însele l-ar fi înghițit, numele nu era în amintirile nimănui, iar chipul era o enigmă opacă pe care nici oglinzile sparte nu o deslușeau.
Vladimir trecuse prin toate cele șase districte și curăță toate informațiile și informatorii. Se duse apoi la Sophia și Dochia și le dezvălui lunga și primejduincioasa călătorie ce îi așteaptă. În vreme ce în Bucuresci se vorbea încă de morțile lui Corvin și Caius, Vladimir în câteva zile vânduse casele din Apullum și Histria și plecă spre noua locație ce se dezvăluise pe capota motor.
În amurgul ruginit ce se înalță ca phoenixul la orizont Vladimir zâmbește larg și gândi cu voce tare: „Custurile nu vă pot fi salvate din plată, ci doar prin a morții răsplată sufletul vostru îmi va fi pe veci alături!! De voi poseda toate artefactele, atunci abia voi porni a vă destăinui potecile existenței!”. În spatele său, fantasmele lui Corvin și Caius stăteau pe o buturugă putrezită privind cei doi sori, Sophia spunea un cânt al vechilor nevăzuți, în vreme ce Dochia șopti o vrajă de teleportare... în curând vor ajunge în cetatea celor șapte scaune...