luni, 20 decembrie 2010

Crăciun însângerat

Anul 5035 după Marele Apus. Oamenii au abandonat Terra cu secole în urmă, plecând spre planete care încă mai au stele ce scapără flăcări şi produc lumină orbitoare. Dar planeta nu a rămas pentru mult timp pustie. Din întuneric s-au ridicat noi forme de viaţă, copii ai Haosului. Suntem în luna gerului negru, ziua 23. Ultimile bastioane ale vechii ordini, Atelierul şi fortăreaţa care se ascundea sub el, zac pustiite şi în dărâmături după un asediu de 3 zile. Fluvii de sânge şi munţi de cadavre. În acest peisaj el se trezeşte.
...Fulgi de nea... Fulgi mari şi gri de nea alunecă leneş în aer.
Dau la o parte inima titanului, deschid ochii printre stropi de durere şi caut un punct de sprijin în jurul meu. Găsesc femurul unui barbar şi îl pun imediat la treabă pe post de baston. Mă ridic şi ameţesc un drum chinuit, o potecă printre miile de arme ce vor ajunge pradă ruginii şi corpuri aflate în stare de putrefacţie. Barbarii au fost avangarda noastră. Ei au servit drept scut şi prim val, având ca misiune deschiderea unui drum sigur spre Atelier. Au creat un vârf de lance străpungând ploaia torenţială a săgeţilor ce zburau din arcurile şi arbaletele elfilor. Un singur punct suficient pentru Corpul VIII al armatei noastre să ajungă faţă în faţă cu Atelierul (Regimentele de infanterie 13 - Vampiri, 11 - Vârcolaci şi 19 – Minotauri; Regimentul de cavalerie 122 – Centauri şi Regimentele de artilerie 7 – Ciclopi şi 28 – Hidre).
Pe potecă observ jumtate de mumie, fără chip şi cu bandajele arse. Trebuiau să lupte alături de noi în ariegardă, însă ne-au trădat pentru Omul în roşu. Ne-au atacat prin surprindere, într-o tentativă de a câştiga timpul necesar pentru baricadarea fortăreţei de sub Atelier. Încercarea lor a fost în zadar, iar drept răsplată au fost folosite pe post de proiectile incendiare la catapulte.
Uitându-mă înspre Atelier observ lumini cenuşii, lumini ce ma întorc la o altă amintire dobândită în acel câmp – bătălia aeriană a harpiilor cu licuricii şi zânele în atacul de noapte din a doua zi. Un curcubeu de sunete şi culori mă inundă şi mă regăsesc dând comanda harpiilor de a avansa şi a contracara atacul de noapte. Abia ajunseseră în dimineaţa acelei zile şi, fiind mai odihnite şi însetate de luptă, au decimat atacul zânelor şi al licuricilor. În baza acestui succes am construit asediul din următoarea zi.
Femurul barbarului se rupe în două. Mă uit în jos. Zăresc aripa frântă a unei harpii. O ridic de la pământ şi o reaşez într-o nouă structură, improvizând o atelă pentru a putea păşi în continuare prin această plăcere a suspinelor spre destinaţie.
Iau, de asemenea, securea ce separa capul unui minotaur pe din două, lăsând să se întrevadă aşezarea straturilor de circumvoluţiuni ale creierului, şi mă îndepărtez de Atelier. Sub el, fortăreaţa rămasă în ruine a devenit între timp o a doua casă pentru troli şi orci. În bezna întunecată a adâncurilor ei au fost cei care au găsit pasajele şi intrările ascunse, decimând batalioanele unicorni şi golemi care se pregăteau în secret de contraofensivă şi regimentele de pitici veniţi pentru a crea noi sisteme de apărare şi mecanisme necesare ofensivei. Tot ei ne-au adus în alianţă pe puternicii necromanţi. Prin urmare, această răsplată de nimeni nu le poate fi contestată şi li se cuvine de drept.
Un zâmbet larg îmi invadează chipul în timp ce gândesc: „Necromanţii! Nu poţi trăi fără ei.” După căderea Atelierului şi decimarea parţială a fortăreţei, Omul în roşu a primit întăriri: grifonii, titanii şi dragonii – ultima linie de apărare organizată. Necromanţii s-au dovedit, în final, a fi mai puternici prin număr şi cruzime...nu au lăsat nici o speranţă în urmă...nici măcar pentru umbre.
Las în urmă acest câmp al morţilor şi mă îndrept spre un joc de lumini vrezi ce păleau în lumina felinarului roşu ce le veghea. Ajuns în dreptul lor observ o formă sfărâmată şi răsturnată a ceea ce probabil a fost un vehicul de transport. Luminile verzi erau în fapt flăcări, flăcări ale unor focuri întreţinute de lemne din vehiculul răsturnat. Întreb ce este cu focurile şi cu acel far care luminează mereu la aceeaşi intensitate şi pare că nu se mai stinge.
„- La aceste focuri pregătim delicatesa zilei, pentru cerberi, domnule: friptură de ren. Iar acel felinar este creat după specificaţiile primite şi are drept componentă principală nasul uneia dintre aceste creaturi... Rudolf parcă îl chema...”
Atunci realizez că aici a avut loc ultima activitate militară a atacului nostru – ambuscada asupra Omului în roşu şi acel morman de lemne era, în fapt, sania lui. Lângă morman observ o dâră de sânge. Încep să o urmez pentru câţiva metri, după care mă opresc.
În faţa mea era un bătrân cu barba albă şi încâlcită, părul alb, ochii plini de disperare şi având pe el doar o pereche de izmene roşii şi o singură cizmă roşie în piciorul stâng. Cealaltă i-a fost smulsă cu tot cu piciorul drept şi cu mâna de pe acea parte. Probabil opera unuia dintre cerberi. „El este! În sfârşit! Omul în roşu! Moş Crăciun!”
Inimile îmi bat din ce în ce mai alert în timp ce pun mâna pe securea smulsă dintre coarnele minotaurului. O ridic...şi dintr-o singură lovitură o văd cum trece de la un umăr la celălalt lăsând capul să alunece pe zăpada proaspăt înroşită de sânge.
Ridic de pe jos capul şi îl aşez cu mare grijă şi deosebită delicateţe într-un cufăr adus de doi dintre soldaţi. „Mi-am făcut datoria de rege: am condus oştenii spre o nouă victorie. Mi-am făcut datoria de tată: anul acesta de Crăciun îi voi dărui fetei mele cadoul pe care şi l-a dorit, cadoul perfect pentru colecţia ei: capul lui Moş Crăciun!”