miercuri, 7 septembrie 2011

Am păcătuit şi-mi place (scrisoare de spovadă)



Dragă lalea,
Gândurile îţi vor zbura aiurea.
Şi nu fără de pricină
Ci fără de a soarelui lumină.

Îţi scriu în al zilei orbitor deşert,
Unde astrul nopţii rămâne printre zori inert,
Căci vreu a-ţi face mare confesiune
Cu un suflet alb şi pur ca un tăciune:
Fapta-i vinovată! Eu?!...Eu sunt inocent!
Şi să nu crezi că m-am grăbit...
Fiindcă lucru bun şi conştient:
Am păcătuit!

Am poposit în a ta grădină,
Cea interzisă prin decret de regină,
De parfumul vieţii îmbiat.
Acolo am tras pe ai mei spini,
Cei născuţi din lacrimi de crini,
Dintr-odat doritor,
O floare suavă şi renegată
Privirii de muritor.

“Aş vrea să...” îmi şopteşte ea în ureche
Iar adierea vorbelor în sângele meu îşi află pereche.
Timpul desenează o horă...
O fi trecut o clipă? Un mileniu? O oră?
Mă muşcă adânc... trece de epiteliu...
Ajunge la sevă...Obscuritate şi tensiune
Apoi mă paralizează într-o eternă pasiune.
Sorb din al său polen
Şi al tău venin îl înlocuiesc
Cu otrava dulce a înţelepciunii.
Idei...frânte...Suflet...pierdut...
Sentimente...născute....
În genunchi i-am căzut

Ţi-am povestit acestea
Nu spre a-mi cere iertare.
Cruntă este vestea
Dar nu simt remuşcare.
Un fapt în plus astăzi am făcut cunoscut:
Ea este demonul ce m-a renăscut.

Şi totuşi nu pot să nu fiu uimit
Pentru că tu ai rămas îngerul ce sufletul mi-a pângărit.
Şi cum să nu fiu revoltat
Pe zeii ce îl al lor râs isteric şi dornici de hazard
Pe ei care au pus la grădină cel mai înalt gard.

Altare



Castelul a fost reclădit
Câtă vreme ai fost stăpân într-un regat închipuit,
Iar în fiecare clipă scursă pe a timpului bandă
Tot ce vrei e să apeşi pe telecomandă,
Ca apoi din vise ruginite
Să adăposteşti într-însul dorinţe împlinite.
Casa este altarul tău.

Tăvălită în chinurile ordinii supreme
Se ridică şi cucereşte orice redută...
Atotstăpânitoare şi eternă forţă!
Din seva ei îţi tragi puterea;
În ea vei rămâne când istoria îşi începe scrierea:
Îi eşti soldat şi comandant suprem.
Familia este altarul tău.

Nimfă suavă şi fortăreaţă a plăcerii
Te încătuşează în lanţurile tăcerii.
Promisiuni care vreodată nu se vor fi şters
Ţi le oferă alături de întregul univers.
Femeia este altarul tău.

Ei îţi sunt îngeri,
Armură şi scut la nevoie.
Tu....un demon ce îi seduce...
Tentaţie libertină şi plăcere!
Tu în lanţuri şi ei liberi.
Le închini lor o viaţă dulce:
Prietenii sunt altarul tău

Templu pe veci proteguitor
Şi altarelor umil slujitor!
Ascultă şoapta unui bătrân aed,
Ce din haosul vieţii descinde.

Lacrimi


Lacrimi...
Porţi falsificate spre o realitate
Zămislită de aburi şi efemeritate
Le deschid cutremurat şi tăcut
Şi te zăresc pe tine... captivă în banalitate...
Creaţie naivă a unui zeu decăzut,
Rămasă fără haine şi înecată în lamente...
Fire haină şi goală de sentimente.
Te ascundeai după aste porţi
Crezând că te vor salva şi îţi vor sta de armură
Dar îngerii tăi zac şi acum toţi morţi
Ucişi de veninul şi otrava ta strop cu picătură.
Iar demonii ce au poposit larg porţile vor deschide
Şi lăcaşul tău va fi pentru ei bastion
Şi temniţa ta eternă
Când lanţuri grele te vor pune să porţi
Iar judecata Haosului asupra ta va decide .

Haos



Antici demoni străbat hâde orizonturi,
Legănând planete în braţe de haos
Trimit omenirea într-un somn adânc.
Amintind de glorioasa şi defuncta nemurire,
Rămân astăzi sentimente dezmembrate,
Unde furia iubirii devine un brav cânt...
Leşuri ce deunăzi erau reanimate.

Marşul cohortelor de stele încetează
Eliberând din sclavie miasma Întunericului
Umbre simţindu-l aproape îi face glorios festin.

Erupţia neantului. Furtună în destin.
Soarele se aruncă în abisul creaţiei
Timpul se destramă şi devine nisip fin
Încercând să renască.

Tremură universul sub tăişul zâmbetului tău
Ucide-l cu un sărut ca să nu se mai trezească

Orologiul în crepuscul bate



Orologiul în crepuscul bate
Şi cerul devine sângeriu,
Castelul în onirice lanţuri se zbate.
De pereţii universului nou creat
Îngeri îşi zdrobesc aripile şi decad
În seara lui Târziu.

Un cuget stingher este oferta nemuririi,
Rămas în umbra prădalnicelor sentimente
Ce cu a întunericului înţelepciune
Au asediat raţiunea sorţii.

Săruturi virtuale cu buze barbare
Ce muşcă libertatea veşnică;
Ochii străbat în poteci temerare,
Prin a luminii beznă strălucind;
Braţe de nimfă corpul îl cuprind
Şi îl dezbracă de pielea diafană,
Concepând petice şi bandaje
Pentru un suflet în altă viaţă plăguit.

Aurul rugineşte subt o dulce tortură...
Un chip bălai respiră periculos şi timid...
Musafir în ceaţa pasiunii şi cavaler invizibil,
Din dalbe petale de trandafir îţi reface pângărita armură
În timp ce îi sorbi din ale sale inimi rubiniul lichid.

Devorată, la rândul tău, în fiecare celulă
De o animalică posedare a firii
Singurătatea o dai consoartă Morţii...
Cerut-ai un zâmbet creat în iluzia sorţii
Dar ai primit haosul neîntinat al iubirii.

Dintotdeauna


Neantul se frământă sub a zeilor tăcere
Iad şi Paradis se contopesc în plăcere
Omenirea devine jucărie a divinităţii voinţă
Aşa maestrul Timp povestea îşi începe cu a voastră îngăduinţă
Dintotdeauna

Obscura contemporaneitate se iveşte în lumină
Căutând printre mii de idei mucegăite
Îşi aruncă trupurile învechite
Şi trăieşte şi moare pentru o singură vină
Dintotdeauna

Cerul sângerează spintecat de orbitoare suliţe
Şi abisul geme sub a fatalităţii evocare
Căci pe tine, fiinţă, din puritatea întunecimii
Istoria te naşte şi apoi te azvârlă-n uitare
Dintotdeauna




Ajunge să tulburi sentimente înfrânte
Pentru ca umbra să valseze cu disperarea
Când sufletul lor îţi aude chemarea
Cu aripile raţiunii frânte
Dintotdeauna

Te găseşte plutind în derivă
Trecând de al oniricului prag
Haosul te-a îmbrăţişat creatură naivă
De vreme ce ţi-ai pus inimile rămăşag
Dintotdeauna

Aruncă-te în braţele sale pustii
Neşansă din praf de pribegie
Crunta pace te împinge din spatele cuştii
Aşa a fost să fie
Dintotdeauna

Broscuța amorezată



A fost odată în Întuneric
Un meleag îndepărtat
Pe vremea când nu dăinuia feeric
Şi monştrii purtau războaie neîncetat.

Aici în plină putere subliminală
Era stăpână broscuţa canibală.
Ea se agita stresată
Şi deloc nu dormea
Muncea cu febrilitate imaculată
Până se credea cucuvea.

Într-o zi cu multe fulgere pe cer
Apăru ca scos din fiola cu eter
Venind de pe un deal umbrit
Din cavoul răsărit
Micul zombi-purceluş.

- Ia spune delicatese mică,
Ai urechi de pluş
Ce aromă te aduce în uşă
La mai tânăra mătuşă?
Spuse broscuţa voioasă
Cu ochi mari, sticloşi
Şi zâmbi cu dinţi tăioşi.

-No, amu şi io un călător
Caut timpul să-l omor
Şi am zis să poposesc
Pân’ ce nu mă obosesc.

Devenind prietenoasă
Îl şi invită la masă.
Şi încep a povesti:
Ea lucrează sub acoperire
Este o prinţesă-n devenire;
El e mare cavaler
Al celui de-al patrulea abis din cer;
Ea spune că-i urâţică
Şi se declară singurică.
Timid din fire
El roşind ripostează
Cu un tăios sărut
Ce o delectează.

Cu a lui codiţă tirbuşon
Mai desfac ei un sifon,
Şi din vorbă în cuvinte
Broscuţa înfipse-un dinte.
Cu ochii dezbrăcând broscuţa de piele
Purceluşul era într-o continuă plăcere
Ea îl seduse şi-i oferi secrete
La schimb cu o cale desfătată-n regrete
Până când broscuţa îl devoră la tăcere

- Dintre toţi a fost cel mai dulce
Condimente şi uşor afumat
Mai bine îl puneam în tavă să se culce
Chiar mă gândesc să nu-l fi mâncat

Şi aşa canibala broscuţă
Fără voia ei s-a amorezat
De ambrozia şi nectarul
Ce a fost purceluşul
Pentru a doua oară decedat.

Care e morala? poate vă întrebaţi
Cu un sfat vă delectez
Dacă vedeţi o simpatică broscuţă
Şi că-i prinţesă de fapt ea vă spune
Cu un băţ s-o înţepaţi
Şi să faceţi frigărui pe cărbune.

Scrisoare deschisă... pe trei corduri și un acord



Prea venerabilă şi stimată
Domnişoară într-o viaţă cedată,
Vă scriu de zor şi cu puţin trac,
Cu pana înmuiată în sânge
Pe o aripă de liliac.

Gândurile vorbe se fac
Şi de a mea minte se detaşează
Şi tiptil se furişează,
Ca, bătute în cuie,
Pe trei corduri să se puie.

Cordul I

La sfîrşit de prim secol lumină
Ne-am întâlnit fără de vină,
În a întunericului îmbrăţişare,
Spre sublimă desfătare.
Grăit-am, însă, adevăr perfect în fals
Când căzuţi robirii dezlănţuite
În noroi şi în prav,
De trupuri şi secrete dezveliţi,
V-am sărutat întru nemurire.

Cordul II

Curând, cu al universului complot,
Dinţii mei au început un vals
Aritmic şi suav
Pe ai voştri nuri neprihăniţi,
Sorbind din cupa lor roşiaticul nectar
Mai dulce decât un vin învechit
Ce m-a... abţiguit.
Deschisă e calea ce infinitul străbate
Şi un ultim fior al inimii tale răzbate,
Ca o sabie carnea îmi taie.
Amintiri ce pleacă şi vin
Într-o clipă ajung încătuşate.
În timp ce tu distrugi legende şi mituri
Eliberând lacrimi în venin înecate,
Simţuri şi sentimente drenate
Caută de teamă în sicrie cămin...
Furtuna de fulgere o avem în priviri.

Cordul III

Corbul devine pasăre phoenix şi decade
Iară minotaurul se agită în mod ritmic,
Inorogul se aruncă de pe-ale palatului arcade...
Şi tu te ridici în obscurul primitiv
Pornind spre tenebrosul meleag,
Copil fugitiv dincolo de viaţă
Ce zdrobeşte ursitele cu al înţelepciunii toiag
Seduce-mi cu moartea îngerii şi înlănţuie-mă de tine!

Un acord

Abis al haosului şi stăpână a sufletului deşert,
Doamnă supremă în viaţa redată,
Aştrii dobor soarele inert
În timp ce vremea a sosit
Ca eu să vă alung tihna perfidă
Căci pentru prima oară mi-aţi oferit
Libertate eviscerată!


După secole...



După secole uitate în a vieţii morfină
Te-ai întors la mine într-o umbră senină;
Un scut făurit în al tenebrelor foc
Şi apoi ruginit în raze de lumină...
Te-ai întors la mine într-o umbră senină
După secole uitate în a vieţii morfină.

Te-ai întors la mine într-o umbră senină,
Cu un zâmbet gol şi cu sufletul topit;
Trupul tău fraged îmbăiat în venin
Stă împovărat de propria inocenţă
Bucăţi de carne îi lipsesc unde cerul ai lovit,
Cu un zâmbet gol şi sufletul topit
Te-ai întors la mine într-o umbră senină.

După secole uitate în a vieţii morfină
Cu un zâmbet gol şi sufletul topit
Ţi-ai rescris viaţa cu stropi de cenuşă şi praf de răşină
Şi în braţele tale iar m-ai ţintuit
Cu un zâmbet gol şi sufletul topit
După secole uitate în a vieţii morfină.

Abisul dragostei



Azvârle carnea de pe tine şi rămâi sentimente,
Bruscând orizonturi desenate în sânge
Inimi dansează în pânza de păianjen ce e palma ta.
Strânge-o într-un pumn şi dă-le nemurirea.
Ultimul lor gând loveşte în tine
Luminând universul în clipa ce a fost şi mileniul ce vine.

Drumeţ pe o potecă şubredă ca un vis mucegăit
Regatul ţi l-ai fi dat pentru prăpastia iubirii.
Ajuns la capăt de drum faci cu ochiul pierzaniei
Grefându-ţi ursita pe a îngerilor aripă.
Oriunde vei merge îndeaproape ea te va urma
Scriindu-ţi necrologul sufletului
Tăiat în bucăţi şi dat ofrandă celor o mie de uitări.
Evoluat din lumină şi dat întunericului ucenic
Intri în gânduri obliterând raţiunea.