Dragă lalea,
Gândurile îţi vor
zbura aiurea.
Şi nu fără de
pricină
Ci fără de a
soarelui lumină.
Îţi scriu în al
zilei orbitor deşert,
Unde astrul
nopţii rămâne printre zori inert,
Căci vreu a-ţi
face mare confesiune
Cu un suflet alb
şi pur ca un tăciune:
Fapta-i vinovată!
Eu?!...Eu sunt inocent!
Şi să nu crezi că
m-am grăbit...
Fiindcă lucru bun
şi conştient:
Am păcătuit!
Am poposit în a
ta grădină,
Cea interzisă
prin decret de regină,
De parfumul
vieţii îmbiat.
Acolo am tras pe
ai mei spini,
Cei născuţi din
lacrimi de crini,
Dintr-odat
doritor,
O floare suavă şi
renegată
Privirii de
muritor.
“Aş vrea să...”
îmi şopteşte ea în ureche
Iar adierea
vorbelor în sângele meu îşi află pereche.
Timpul desenează
o horă...
O fi trecut o
clipă? Un mileniu? O oră?
Mă muşcă adânc...
trece de epiteliu...
Ajunge la
sevă...Obscuritate şi tensiune
Apoi mă
paralizează într-o eternă pasiune.
Sorb din al său
polen
Şi al tău venin
îl înlocuiesc
Cu otrava dulce a
înţelepciunii.
Idei...frânte...Suflet...pierdut...
Sentimente...născute....
În genunchi i-am
căzut
Ţi-am povestit
acestea
Nu spre a-mi cere
iertare.
Cruntă este
vestea
Dar nu simt remuşcare.
Un fapt în plus
astăzi am făcut cunoscut:
Ea este demonul
ce m-a renăscut.
Şi totuşi nu pot
să nu fiu uimit
Pentru că tu ai
rămas îngerul ce sufletul mi-a pângărit.
Şi cum să nu fiu
revoltat
Pe zeii ce îl al
lor râs isteric şi dornici de hazard
Pe ei care au pus
la grădină cel mai înalt gard.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu