Am păcătuit şi-mi place (scrisoare de spovadă)

Dragă lalea,

Gândurile îţi vor zbura aiurea.

Şi nu fără de pricină

Ci fără de a soarelui lumină.

Îţi scriu în al zilei orbitor deşert,

Unde astrul nopţii rămâne printre zori inert,

Căci vreu a-ţi face mare confesiune

Cu un suflet alb şi pur ca un tăciune:

Fapta-i vinovată! Eu?!...Eu sunt inocent!

Şi să nu crezi că m-am grăbit...

Fiindcă lucru bun şi conştient:

Am păcătuit!

Am poposit în a ta grădină,

Cea interzisă prin decret de regină,

De parfumul vieţii îmbiat.

Acolo am tras pe ai mei spini,

Cei născuţi din lacrimi de crini,

Dintr-odat doritor,

O floare suavă şi renegată

Privirii de muritor.

“Aş vrea să...” îmi şopteşte ea în ureche

Iar adierea vorbelor în sângele meu îşi află pereche.

Timpul desenează o horă...

O fi trecut o clipă? Un mileniu? O oră?

Mă muşcă adânc... trece de epiteliu...

Ajunge la sevă...Obscuritate şi tensiune

Apoi mă paralizează într-o eternă pasiune.

Sorb din al său polen

Şi al tău venin îl înlocuiesc

Cu otrava dulce a înţelepciunii.

Idei...frânte...Suflet...pierdut...

Sentimente...născute....

În genunchi i-am căzut

Ţi-am povestit acestea

Nu spre a-mi cere iertare.

Cruntă este vestea

Dar nu simt remuşcare.

Un fapt în plus astăzi am făcut cunoscut:

Ea este demonul ce m-a renăscut.

Şi totuşi nu pot să nu fiu uimit

Pentru că tu ai rămas îngerul ce sufletul mi-a pângărit.

Şi cum să nu fiu revoltat

Pe zeii ce îl al lor râs isteric şi dornici de hazard

Pe ei care au pus la grădină cel mai înalt gard.