miercuri, 7 septembrie 2011

Am păcătuit şi-mi place (scrisoare de spovadă)



Dragă lalea,
Gândurile îţi vor zbura aiurea.
Şi nu fără de pricină
Ci fără de a soarelui lumină.

Îţi scriu în al zilei orbitor deşert,
Unde astrul nopţii rămâne printre zori inert,
Căci vreu a-ţi face mare confesiune
Cu un suflet alb şi pur ca un tăciune:
Fapta-i vinovată! Eu?!...Eu sunt inocent!
Şi să nu crezi că m-am grăbit...
Fiindcă lucru bun şi conştient:
Am păcătuit!

Am poposit în a ta grădină,
Cea interzisă prin decret de regină,
De parfumul vieţii îmbiat.
Acolo am tras pe ai mei spini,
Cei născuţi din lacrimi de crini,
Dintr-odat doritor,
O floare suavă şi renegată
Privirii de muritor.

“Aş vrea să...” îmi şopteşte ea în ureche
Iar adierea vorbelor în sângele meu îşi află pereche.
Timpul desenează o horă...
O fi trecut o clipă? Un mileniu? O oră?
Mă muşcă adânc... trece de epiteliu...
Ajunge la sevă...Obscuritate şi tensiune
Apoi mă paralizează într-o eternă pasiune.
Sorb din al său polen
Şi al tău venin îl înlocuiesc
Cu otrava dulce a înţelepciunii.
Idei...frânte...Suflet...pierdut...
Sentimente...născute....
În genunchi i-am căzut

Ţi-am povestit acestea
Nu spre a-mi cere iertare.
Cruntă este vestea
Dar nu simt remuşcare.
Un fapt în plus astăzi am făcut cunoscut:
Ea este demonul ce m-a renăscut.

Şi totuşi nu pot să nu fiu uimit
Pentru că tu ai rămas îngerul ce sufletul mi-a pângărit.
Şi cum să nu fiu revoltat
Pe zeii ce îl al lor râs isteric şi dornici de hazard
Pe ei care au pus la grădină cel mai înalt gard.