marți, 12 decembrie 2017

Unei muze



O răspântie de gânduri stă în fața mea
Și nu știu care potecă, de o apuc, ar fi mai dreaptă;
S-aștept socotesc, o sicră, un veleat, sau poate un veac,
Din buzele muzei să vină povața pe o umbră de șoaptă.
Dar e o dezbatere mută, cu lanțuri grele pentru al meu sine,
Când adie ca o romanță, scrijelită din condeie și destine,
Doar gălăgia singurătății și, uneori, sărutul frunzelor ruginite.
Înfiorat, crepuscului își ia vioara de stele și o strunește
Cu arcușul razelor de lună cutremurate... Virtuos împlinește
Partitura, lepădând din înaltul crug o oază de tristeți ofilite...
Adăst... Adăst... Îi dau ascultare cu urechea plecată pe țărână,
Dar ritmul seraficilor pași este liniște – un lied ce se amână...
Aș vrea să vină, să descindă, să se întrupeze, să mă ia de mână...
Adăst... Adăst la o răspântie de gânduri încrucișate pe neant,
Aștept creația să își salveze creatorul, cu al nimfei suflu bacant...
Odinioară... Și peste o eternitate tot odinioară va fi fost...
Ibovnicii, la dezbateri aprinse într-o agoră sahariană, fără un rost
Sau măcar un grăunte de rost al rostului ros de ruina unui alt rost...
De neînțeles! Dar ce zic eu? Fără o nimfă – templu și altar,
Nici eu cu mine, zău!, nu mă înțeleg. Între agonie și salvare, la hotar
Stau cu teama ca următorul colb de pas va fi al nimănui...
Daimonu-mi adastă și azi chimera unei muze să mijească din șoaptă,
Veșmântată cu Haosul și Timpul... încă nu este poate sosită vremea,
Eu nu mai exist... A rămas el să afle care potecă este mai dreaptă,
La o răspântie de gânduri ce înainte, demult, doar mie mi se înfățișa.