Unei muze

O răspântie de gânduri stă în fața mea

Și nu știu care potecă, de o apuc, ar fi mai dreaptă;

S-aștept socotesc, o sicră, un veleat, sau poate un veac,

Din buzele muzei să vină povața pe o umbră de șoaptă.

Dar e o dezbatere mută, cu lanțuri grele pentru al meu sine,

Când adie ca o romanță, scrijelită din condeie și destine,

Doar gălăgia singurătății și, uneori, sărutul frunzelor ruginite.

Înfiorat, crepuscului își ia vioara de stele și o strunește

Cu arcușul razelor de lună cutremurate... Virtuos împlinește

Partitura, lepădând din înaltul crug o oază de tristeți ofilite...

Adăst... Adăst... Îi dau ascultare cu urechea plecată pe țărână,

Dar ritmul seraficilor pași este liniște – un lied ce se amână...

Aș vrea să vină, să descindă, să se întrupeze, să mă ia de mână...

Adăst... Adăst la o răspântie de gânduri încrucișate pe neant,

Aștept creația să își salveze creatorul, cu al nimfei suflu bacant...

Odinioară... Și peste o eternitate tot odinioară va fi fost...

Ibovnicii, la dezbateri aprinse într-o agoră sahariană, fără un rost

Sau măcar un grăunte de rost al rostului ros de ruina unui alt rost...

De neînțeles! Dar ce zic eu? Fără o nimfă – templu și altar,

Nici eu cu mine, zău!, nu mă înțeleg. Între agonie și salvare, la hotar

Stau cu teama ca următorul colb de pas va fi al nimănui...

Daimonu-mi adastă și azi chimera unei muze să mijească din șoaptă,

Veșmântată cu Haosul și Timpul... încă nu este poate sosită vremea,

Eu nu mai exist... A rămas el să afle care potecă este mai dreaptă,

La o răspântie de gânduri ce înainte, demult, doar mie mi se înfățișa.