Quand
les feuilles murmurent la pluie
Et
tous se cachent dessous béton armé,
Ton
demarche, les gouttelettes laissez lui baiser.
L'ombrelle,
à la maison, inquiètent,
Te
manque comme un fou
Et
toi, le bohème infidèl, immédiatement
Arrivez
en face d'elle, mordu
Par
la tard pluie que tu portez dans une pensée.
O
zdrăngănitură aspră a oaselor pironite în cartilagii pe pereți, mângâiate de
craniile smaragdine, cu sângele coagulat în vișiniu vâscos pe buchetele de
flori de mucigai, răsună în ecouri surdo-mute pe aleea de pietriș încins a
Pantelimonului. Un crepuscul ruginit își deschide larg aripile frânte, peste
nourii de plumb. Zefirul, răgorit, se sprijinea de pereții scorojiți ai
blocurilor, suflând fiori fierbinți peste salciile, castanii și corcodușii din
parcul de vis-à-vis. O boare sfioasă de rece întreba trecătorii dacă vor poposi
la mihameaua din colț pentru un „Bună seara!” suav al crâșmăriței cu îmblet
ștrengar și o carafă de vin aromat. Peste drum, pe stânga, cum treci de aleea
noastră cu tancuri coclind în miasme învolburate, dai în strada ce ne
împresoară ca un labirint de mătase țesut de paingi, de i se zice Hățișului – o
stradă „împodobită” cu gropi, mărăcini, cactuși, ferigi și oaze de crini
carnivori; pe acolo treceau trei ostași. Stăruiră oleacă la răspântia „13
cruci”, înghițindu-și transpirația acră și sărată ca o ciorbă de potroace, și
căutară, pe o hartă ce părea improvizată pe capota motor a unei Dacii Logan,
ruinele Cimitirului Mărcuța spre care fuseseră călăuziți.
Ceea ce frapa
la ei imediat ce îi zăreai erau fețele acoperite de colb și cenușă și ochii lor
strălucitori ca rubinul; apoi, cei trei grăiau într-o limbă ce nu a mai fost
auzită de secole întregi – limba română. Ăl' din centru, de-și zice Edmond
Caius, vorovea potopind cuvinte, gesticulând mereu, avea un trup slab și
uscățiv cu tenul măsliniu și părea că firea i-a luat-o la sănătoasa. Cel din
stânga își purta straiele ponosite de dorobanț cu oareșce aroganță, era rotofei
și cu un pas neșovăielnic, părul dalb, lung și catifelat, iar pe față avea o
cicatrice hâdă – obrazul stâng arăta precum o felie de șvaițer, suvenir de la
șrapnelele artileriei inamice, avea un glas sacadat și sobru, purtându-și
numele precum decorațiile din piept, în toate frazele rostite. Acesta era
plutonierul Rafael Corvin Ilarion. Cel din dreapta era un tip contemplativ.
Tăcut, trupeș, binedispus, cu barba încărunțită și părul ca nisipurile sahariene,
părea ajuns acolo prin nefastul sorț ce i l-au tras zeii. Vocea-i răsuna precum
tunetul în furtună și pasiunea i-o citeai în fulgerele din priviri, hipnotizat
și cu teamă. Turvinea felurite slove ale limbii, chiar și cele pe care timpul
nu a avut răbdarea să le păstreze. Dintre ei, el, Vladimir Zeno, îți izbea cel
mai mult cătarea prin vestimentație. Era înveșmântat cu o hlamidă purpurie,
cioareci, o platoșă pe care se vedeau urme sulfuroase, în picioare sandale prin
care îi zăreai oasele degetelor părăsite de carne de la radiația cu
ununseptium, la brâu o vipușcă în care străluceau două săbii de corsar și la
piept o cataramă plină de cuțite militare negre precum smoala râurilor din
Tartar. O stranie fârtăție ce părea sfâșiată de la sfârșitul veacurilor și care
te lăsa cutremurat până la ultimul micron de măduvă...
Caius, român
născut între leșurile cohortelor Imperiului Roman de Răsărit venite pe aste
meleaguri, stăpânea graiul, iar Vladimir, din seminția triburilor
slavo-germanice, devenise român (voloh) după ce pețise fata ilegitimă a unui
cneaz transilvănean, Zaraza Iridenta Andrera, o femeie zglobie, gospodină
desăvârșită și pricepută în mânuirea armelor. Era mai mică decât el cu
unsprezece ani. Mariajul lor s-a consumat timp de șaizeci și nouă de ani. Apoi,
ea, cei cinci copii ai lor și trei dintre nepoți au murit asasinați, în
pocalele lor s-au găsit urme de cucută și tulipa
et carbunculus, în timp ce Vladimir era plecat în solie la Sfântul Scaun.
Răzbuneala sa fu cruntă și nemilostivnică. Până și în zilele noastre mai poți
asculta în șoaptele umbrelor legende despre aceste grozăvii, precum „Văpaia
Universului”, „Tărâmul cenușilor care plâng otravă” și „Muntele oaselor
ninse”... Casele sale din Apullum și Histria au fost reclădite în al III-lea
secol al mileniului IX, iar Vladimir s-a întors din tărâmul celor repausați
pentru a-și continua misia la Sfântul Scaun, însă drumurile l-au purtat în
deșerturile australiene, unde, alături de Corvin, a restaurat ducatele Draculea
și Novac, și apoi în ruinele Bucurescilor. Experiența lor militară, ca de
altfel și patima pentru relicve neobișnuite, i-a transformat în frați de cruce.
Într-o noapte
învăluită în cărnurile ei reci, cei trei porniră în căutarea uneia din cele mai
râvnite relicve – sceptrul lui Decebal. Acesta era unul din cele șase simboluri
dacice pe care le-au căutat romanii timp de secole după cucerirea Daciei și nu
le-au aflat vreodată. Cum toți trăiesc acum între ruinele orașului de pe
malurile Dâmboviței, într-un conac, au trimis bufnițe și corbi în cele douăzeci
de zări ale planetei pentru a aduna informații despre sceptru. Mulți din cei ce
i-au urmat au spus că sunt nebuni în această vânătoare de vestigii, însă ei se
bucurau de prețuirea și sfatul unei bătrâne preotese amazoane, Iustinia
Clementia Sophia, expertă în științele oculte ale popoarelor antice. Ajutorul
ei a fost nu arareori lipsit de primejdii, însă întotdeauna s-a dovedit inestimabil.
Companiile de
cercetași au mers în patru din cele cinci locații revelate de informațiile
primite de la bufnițe și corbi: Theba, Varanasi, Jubayl și Kyoto. Plecat-au
juni și neînfricați, treziți din morminte la plina lună, dar neanimați de
simțăminte ori rațiune. În ei trăia maladiv plaga de a fi existat la începutul
mileniului III – erau leneși, se pierdeau ei de ei înșiși, însuflețiți de
mărunțișuri fără de valoare, rămânând goi pe dinăuntru... Acostând cu aeronavele
în porturi, se întorceau mereu cu întrebări și cu brațele goale. Pentru
Vladimir și Corvin acesta a fost semnalul că trebuie să se implice personal.
Caius, în astă vreme, găsise între epavele rămase încă neatinse de sărutul
ruginii o capotă motor de Dacia Logan pe care, după ce o examină în mod
amănunțit, descoperi inscripționată o hartă ce indica drumul către Cimitirul
Mărcuța. Sub ea, un mecanism compus din săgeți și cristale care puteau lua
aproape orice formă.
Spre orele
serii cei trei soldați ajunseseră la cimitir. Ascultând povața vorbelor
bătrânei Sophia, au început a scorteli prin necropolă, căutând statuia unui
icioglan „ce la miezul nopții va bate ca un orologiu în tenebrele zorilor,
așteptând mila seniorului să-l pună sub pavăza sa”. După vreo două ceasuri
petrecute în țintirim, fiecare clipă ivindu-se precum o eternitate, ajunseră în
fața a trei statui: un general maur cu ochii bulbucați și cu sabia ridicată,
gata să lovească; un icioglan în cădere pe spate, cu mâna dreaptă ridicată spre
cer și, la capul său, în picioare, un nobil cu mâinile întinse ca și cum ar
aduce o ofrandă. Originea statuetelor era din perioada pre-medievală, iar la
baza lor era un piedestal cu un simbol pe care toți trei îl recunoscură de
îndată: un dragon sfâșia o lupoaică – măreția dacilor care i-au supus pe
romani.
Caius, care
fusese martor la construcția acestui monument, așeză capota motor cu fața în jos
dar nimic nu se petrecu. Vladimir luă în mână capota și îi dădu o nouă postură
între cele trei personaje, cu fața în sus și harta spre general, asta și pentru
că el a fost singurul dintre toți care, cu milenii în urmă, fusese acolo, pe
plaja aceea blestemată unde acest fiu al lui Sarazin cucerise cetatea închinată
lui Charlemagne, necruțând de la osânda somnului veșnic nici măcar dobitoacele.
Și încă o dată nimic nu se petrecu. „La naiba! – zise Corvin. Ne-am pus atâtea
speranțe...”. Și totuși capota se potrivea, sigur erau în locul marcat pe
hartă... Ce era de făcut? „Așteptăm zorii! – spuseră toți trei într-un glas”.
Fără să-și dea
seama, zeița Nyx adusese miezul cel mai negru al nopții sus pe crugul ceresc și
atunci un miracol se înfăptui. Nobilul întoarse mâinile și apucă scutul de
marginea superioară și cea stângă, săgețile și cristalele formară un mâner pe
care icioglanul îl apucă strâns, iar maurul lovi cu sabia harta. Piedestalul se
metamorfoză brusc. Piatra se crăpă la răsunetul loviturii și de sub ea se ivi,
ca un sertar, o ladă din jad și marmură neagră. Înăuntrul ei... sceptrul lui
Decebal – lung de aproape un metru, din aur masiv, țintuit cu pietre
radioactive de toate culorile, cu un mecanism ce îl putea transforma pe rând în
secure, halebardă, suliță, sabie, ghioagă, macetă cu scut, arc și arbaletă.
Toți trei surâdeau grizați de fericire. O astfel de descoperire însemna pentru
întreaga omenire – muritori și nemuritori deopotrivă, ascensiunea unui nou
triumvirat, dar și găsirea unui artefact cu infinit mai prețios decât toate
comorile găsite până atunci la un loc. Apoi, maurul lovi din nou. Un sunet
ascuțit și metalic scrijeli apăsat în urechile lor. Spăriați, ca și cum Moartea
însăși ar veni cu Viața să nuntească, întoarseră capul la unison. Încă un
clăngănit și capota motor era pe pământ, aburi clocotind dinlăuntrul ei spre
văzduh. Se strânseră în jurul ei și observară că pe fața ei maurul
inscripționase o nouă hartă.
Cum ambele
descoperiri trebuiau minuțios cercetate și, deopotrivă, degrabă sărbătorite,
cei trei s-au întors la conacul lor din Bucurescii vechi. Acolo erau așteptați
de către preoteasa Sofia și de magiciana Oana Dochia, care se alăturase
grupului în urmă cu 85 de apusuri și, deși apărea mereu ca o ființă delicată,
mărunțică la stat, tăcută și păciuită, era cea mai bună magiciană școlită în
Turnurile Haosului și mereu cunoștea și înțelegea mai multe decât lăsa pradă
privirilor celorlalți. Zorii îi aflară la conac după ce cocoșul cu nouă gâtleje
a cântat lepădarea nopții. Însă zorii nu sunt fideli și sinceri precum noaptea,
în ei se ascund cele mai intense taine, iar asta este una dintre ele. Caius Edmond
fusese găsit în dormitorul său, dezmembrat din toate încheieturile și cu un
țăruș înfipt în inimă; Rafael Corvin Ilarion a fost dibuit în biblioteca sa,
aplecat peste birou, iar de pe o etajeră capul său vinețiu, cu limba scoasă și
ochii larg deschiși, se holba cu spaimă la trupul uscat ca o prună în care nu
mai rămăsese nici un strop de sânge.
O jupâneasă
apoi povesti cum timpul este singurul care curge spre veșnicie și cum cei doi
avuseră sorțile pecetluite cu amar vreme înainte. Într-o liniște sinistră și cu
abisală singurătate în glasul tremurat istorisi, de-a lungul a trei luni
secerate de întuneric, toate grozăviile, de la începuturi și până la fatidicul
moment.
Iar despre
Vladimir Zeno nu se mai auzi nimic. De parcă cețurile însele l-ar fi înghițit,
numele nu era în amintirile nimănui, iar chipul era o enigmă opacă pe care nici
oglinzile sparte nu o deslușeau.
Vladimir
trecuse prin toate cele șase districte și curăță toate informațiile și
informatorii. Se duse apoi la Sophia și Dochia și le dezvălui lunga și
primejduincioasa călătorie ce îi așteaptă. În vreme ce în Bucuresci se vorbea
încă de morțile lui Corvin și Caius, Vladimir în câteva zile vânduse casele din
Apullum și Histria și plecă spre noua locație ce se dezvăluise pe capota motor.
În amurgul
ruginit ce se înalță ca phoenixul la orizont Vladimir zâmbește larg și gândi cu
voce tare: „Custurile nu vă pot fi salvate din plată, ci doar prin a morții
răsplată sufletul vostru îmi va fi pe veci alături!! De voi poseda toate
artefactele, atunci abia voi porni a vă destăinui potecile existenței!”. În
spatele său, fantasmele lui Corvin și Caius stăteau pe o buturugă putrezită
privind cei doi sori, Sophia spunea un cânt al vechilor nevăzuți, în vreme ce
Dochia șopti o vrajă de teleportare... în curând vor ajunge în cetatea celor
șapte scaune...
