vineri, 24 februarie 2017

Singurătatea de Dragobete



În cameră se prelinge zefirul,
Cu o lividă rază de lumină;
E timpul să depănăm firul
De Eros, dragoste senină...

Din multe legende și închipuiri,
De pe vremi, bardul se spovedește
Despre crăiasa ce nu se iubește
Vreodată, abandonată în tăinuiri...

Sta plictisită Singurătatea,
Oftând în plumb tomnatic,
Sorbea în umbre simplitatea
Unei cafele cu parfum lunatic;

De se uita la fereastra clară
Vedea societatea-n perechi,
Situația era dramatic de ilară
Căci noi erau toate... Și toate vechi.

Adastă și, în sfărâmata oglindă,
Piaptănă părul de abanos
Cu mișcări lente, meticulos,
Poate... poate...  vine Amor în tindă.

Pe sânii ei dalbi așterne
Roze, să grizeze condeie,
Pe chip stau măștile eterne
Născute din cenuși de idee.

Sta din zori și până-n seară
Învârtindu-se mereu prin casă,
De e iarnă sau de-i vară,
Pregătită să fie cea aleasă.

Pe lângă poartă se petrec
Îngeri, Feți Frumoși, Balauri,
Dar nu vin, pleacă, și doar trec
Până și studenții făr’ de lauri!

Se abat prin minte clipe sute,
Minute lichefiate, luna se stinge,
Veleaturi cu veleaturi trec mute...
Dragostea nu se distinge.

Și atunci i se întrezărește
Pe buze întrebarea cu păcate:
“Pe mine, oare, cine mă iubește,
De mă numesc Singurătate?’