În cameră se
prelinge zefirul,
Cu o lividă
rază de lumină;
E timpul să
depănăm firul
De Eros,
dragoste senină...
Din multe
legende și închipuiri,
De pe vremi,
bardul se spovedește
Despre
crăiasa ce nu se iubește
Vreodată,
abandonată în tăinuiri...
Sta
plictisită Singurătatea,
Oftând în plumb tomnatic,
Sorbea în umbre simplitatea
Unei cafele
cu parfum lunatic;
De se uita
la fereastra clară
Vedea
societatea-n perechi,
Situația era
dramatic de ilară
Căci noi
erau toate... Și toate vechi.
Adastă și,
în sfărâmata oglindă,
Piaptănă
părul de abanos
Cu mișcări
lente, meticulos,
Poate...
poate... vine Amor în tindă.
Pe sânii ei
dalbi așterne
Roze, să
grizeze condeie,
Pe chip stau
măștile eterne
Născute din
cenuși de idee.
Sta din zori
și până-n seară
Învârtindu-se
mereu prin casă,
De e iarnă
sau de-i vară,
Pregătită să
fie cea aleasă.
Pe lângă
poartă se petrec
Îngeri, Feți
Frumoși, Balauri,
Dar nu vin,
pleacă, și doar trec
Până și
studenții făr’ de lauri!
Se abat prin
minte clipe sute,
Minute
lichefiate, luna se stinge,
Veleaturi cu
veleaturi trec mute...
Dragostea nu
se distinge.
Și atunci i se
întrezărește
Pe buze
întrebarea cu păcate:
“Pe mine,
oare, cine mă iubește,
De mă numesc
Singurătate?’
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu