joi, 11 februarie 2016

IV



Un lament ruginit cuprinde odaia –
E o veselie funebră a răposatului amor.
Pleci... Îndată ți se mistuie văpaia,
Lăsându-l cu muzele și tu învățând ce e dor.

Iarna a sucombat supt tăișul de verde crud;
Plouă cu raze de soare livid peste hanul din crâng.
El pictează în meșteșugite slove al muzelor nud...
Vrerea-ți, anima-ți, rațiunea-ți pe rând se frâng.

În noaptea sfintelor păcate el este vesel și aftonit,
Plouă peste crâng și lamentul potopește odaia.
Îl va bântui fantasma care odată l-a iubit.
Din potopul lacrimilor tale renaște ploaia.
Oh, lamentul nu se mai oprește!
El în abisală pribegie pleacă...
Ploaia de soare spre tine îl biciuiește
Și setea de tine îl seacă...

Ajuns la capăt de drum,
I se va revela cum
În alte lumi pot să treacă,
Atât dorul,
Cât și amorul...
Iar el va rămâne saharian cu muzele să petreacă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu