luni, 17 octombrie 2016

Demențialul imaginar colectiv

În unghiuri de clopoțel,
În pastel de rugină,
Apare feea de oțel –
Toamna rece și senină.

Plutesc frunze veștejite
Printre codrii de betoane;
Peregrinează pe alei bântuite
De cărnuri zbârcite, pline de toane.

Existența nu-i chimeră leală,
Din cripte liubovul trezește,
Alături de hulpava Răceală,
Să devoreze daimon de aed,
Tranșat între ei frățește,
Cu stihuri de Eros și mied.

Gesturi în oarbe ecouri
Sunt zidite în sacrificiu naiv,
Pe altarul unde muze dansează tangouri
Pe ritmul corbilor, în Haos tardiv.

Bizare siluete mă poartă pe brațe
Spre o catedrală păgână, relatând maladiv
Nunta condeiului, cu zeițe drept soațe,
Prin puterea demențialului imaginar colectiv.