Cneazul și zeița

Pe când grăitu-sa c-a fost odată,

Dar cu neputința vremurilor s-o aflăm și altă dată

Condeiul cronicilor atestă luna decăderii...

Preludiu dalb și corupt al renașterii.

Plină de vârci era atunci judecata zeilor:

Aștrii i-au ferecat în grele zale;

Soarele l-au oferit jertfă ubralacilor spre devorare.

În astre nebuloase evuri

Trăit-a și gospodărit-a

Cneaz vrednic și nemuritor...

Or, așa spun șăgalnicele nimfe pe tăgadă.

Multe tronuri sub a sa povară,

De la jenirea aftonitelor zori

Și pân' la mistuirea luminii în amarnica sară,

S-or fi fost vremuit și zăpădat.

Însă o ispravă de-a sa, desprinsă din soclul aezilor

Și a ghidușului zefir ramă,

A dăinuit până la noi,

Păstrată în clepsidră de crepuscul strălucitor:

Cneazul zeiței Haos îi făcuse seamă.

Râmeață-n vârf de codru des, urcată de îngeri amunte,

Ea la mihamea vru să se scoboare;

El pe Elizeu și Tartar jură și răzbi... Luați aminte!

Nu este venin de septembriu ci pastel de pasiune

Ce din feerice slove destramă a datinilor punte;

Iar Luna îi dezmierdă cu ale lui Eros pătimașe veșminte...

Și-așa începu evghenicoasa lor logodnă cu o sfioasă răpciune.