marți, 8 aprilie 2014

Cneazul și zeița



Pe când grăitu-sa c-a fost odată,
Dar cu neputința vremurilor s-o aflăm și altă dată
Condeiul cronicilor atestă luna decăderii...
Preludiu dalb și corupt al renașterii.
Plină de vârci era atunci judecata zeilor:
Aștrii i-au ferecat în grele zale;
Soarele l-au oferit jertfă ubralacilor spre devorare.

În astre nebuloase evuri
Trăit-a și gospodărit-a
Cneaz vrednic și nemuritor...
Or, așa spun șăgalnicele nimfe pe tăgadă.

Multe tronuri sub a sa povară,
De la jenirea aftonitelor zori
Și pân' la mistuirea luminii în amarnica sară,
S-or fi fost vremuit și zăpădat.

Însă o ispravă de-a sa, desprinsă din soclul aezilor
Și a ghidușului zefir ramă,
A dăinuit până la noi,
Păstrată în clepsidră de crepuscul strălucitor:
Cneazul zeiței Haos îi făcuse seamă.

Râmeață-n vârf de codru des, urcată de îngeri amunte,
Ea la mihamea vru să se scoboare;
El pe Elizeu și Tartar jură și răzbi... Luați aminte!
Nu este venin de septembriu ci pastel de pasiune
Ce din feerice slove destramă a datinilor punte;
Iar Luna îi dezmierdă cu ale lui Eros pătimașe veșminte...
Și-așa începu evghenicoasa lor logodnă cu o sfioasă răpciune.