miercuri, 14 septembrie 2016

Bătălia pentru un nume


Condeiu-mi întinat
Scrijelește rune
În pergamentul celor petrecute.
Îngemânate cu drumul meu către tine,
Infinitul și neantul sunt seninul meu de haos;
Freamătul frunzelor de oțel
Ce se-ncătușează reciproc
Devine un gând ce mângâie fantasme.
Sunt gemenii orbiți de nimfă
Ce peregrinează surzi pe sahariana identitate?
Afla-vom în curând tu cată și socoate...

În al ochilor oglinzi
De nimfă ce ține
Numele prizonier în alint
Precum păcătosul își aniversează vina,
Se prind înlănțuite cu timpul
Două umbre ce pipăie lumina –
Sicre fără nume lichefiate
Pe ale veciniciei grinzi.
Realitățile lor își fac de petrecanie
Pe țărâna plumbuită
În miezul picăturii de haos juruită...

Peste ombre se prelinge
Cenușa vâscoasă ce din Tartar ninge,
Le desnudă siluetele de stele căzătoare,
Le este martor la nelegiuita încleștare;
Voaluri sunt obliterate în dramatism,
Tăinuite de sine în valuri și giulgiuri,
Și ferecate în cătușe de suav fanatism.


El străvăzut în ochiul ei drept:
E o animă de păciuire fragedă
Ce spune „Te aștept!”;
E devreme de vreme
Ce își prelinge umbra
Cartografiind ai nimfei nuri dezgoliți.
Universul lui se zămislește
În primăverile veșmântate,
Cu spada ce fosforescent lucește
Și o zweihänder purtată pe umeri feciorește.
Un pas șăgalnic? Un zâmbet de timid bufon?
Totul se rezolvă peste veacuri... la șprițul cu sifon.

Ochiul ei stâng împăienjenește scânteia
Măruntaielor de întunecime
Ce muruiesc chipul altui el,
Cufundat din ecoul simfoniei
Electrice în abisul lutului nimfei.
Zefirul îi șoptește degrabă atunce
Cu al pașilor colb peste munți și văi s-arunce,
Să-ncingă katana la brâu,
Zanbato-ul pe umăr s-așeze,
Căci o sosit ziua ca numele să se-nfățișeze.

În ochii nimfei un nume e captiv
Și liber din oglinzi cele două ombre-l vor.
Pământul crapă și crugul încremenește,
Norii însângerează răsculându-și tămâia,
Angelii se potopesc în decădere,
Eclipsa de zei lumii îi stinge văpaia
Iar corbii pregătesc festinul rozelor negre

Cadavericele lor pulpe se târșâie în nămolul aprins
Mâinile strâng mânerele până ce rubine din ele țâșnesc
Le străfulgeră irișii, limbile șerpuiesc un dialect respins,
Colții lucesc a beznă în soare, cețuri renasc,
Ielele dansează în hore burlesc
E lupta umbrelor pentru un nume...
Dintre ele, doar una poate rămâne.

Condeiu-mi întinat
Scrijelește rune
În pergamentul celor petrecute.
Îngemânate cu drumul meu către tine,
Infinitul și neantul sunt seninul meu de haos;
Freamătul frunzelor de oțel
Ce se-ncătușează reciproc
Devine un gând ce mângâie fantasme.

Au fost doi gemeni, umbre făr' de un sfânt,
Și nu e sfârșitul ca de basme,
Dar voi ați vrut ca să-l aflați...
Nimfa așa le-a hărăzit titulatura:
„Un nume sculptat, la fiecare, pe piatra de mormânt!”