Ea despre sine

De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine
Soarele îşi potopeşte lacrimile dogoritoare
Lepădând seninătatea unor Timpuri
“- Ce creatură a zămislit haosul?
În ce baptiseriu din Styx fost-am sfințită în tenebre?”
Repausate stele se oglindesc pe rebeliunea cutremurată a razelor lunii,
Testimoniu al decadenței abisului care îmi curge prin vene;
Sinele nu se descinde prin nucleare şi nalte raiuri,
Adoră să adaste în purgatoriu
Trăgându-mă în lanțuri prin țărâna umedă a sentimentelor,
Până ce îmi simt buzele cuvânt nămolit de amoral amor
Şi sufletul jupuit de pe sâni întru suavă pervertire.
Colbul paşilor mei sunt ombre necartografiate
Ale stării de a fi eu cu mine în Ea.
Scrijelite epitafuri îmi plagiază
Renegatele taine când noemele mi se înfiripă...
Renaşterea la care sunt chemată de simfonia corvilor
Trezeşte întrebări:
“- Oare au putrezit sensurile răspunsurilor?
Care este tipologia continuității?
Unde voi fi fost eu exemplul unui mie?
Sau cum îi zice ăluia de mă vede pastel de înțelepciune?”
Cred că îmi plac unele desnudate burlesc,
Surori care mii de condeie pedepsesc
Zvârlindu-le în eterne temnițe de univers.
De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine...
Faptă bună şi dreaptă judecată -
Eu doar mie îmi slujesc.

Bătălia pentru un nume

Condeiu-mi întinat

Scrijelește rune

În pergamentul celor petrecute.

Îngemânate cu drumul meu către tine,

Infinitul și neantul sunt seninul meu de haos;

Freamătul frunzelor de oțel

Ce se-ncătușează reciproc

Devine un gând ce mângâie fantasme.

Sunt gemenii orbiți de nimfă

Ce peregrinează surzi pe sahariana identitate?

Afla-vom în curând tu cată și socoate...

În al ochilor oglinzi

De nimfă ce ține

Numele prizonier în alint

Precum păcătosul își aniversează vina,

Se prind înlănțuite cu timpul

Două umbre ce pipăie lumina –

Sicre fără nume lichefiate

Pe ale veciniciei grinzi.

Realitățile lor își fac de petrecanie

Pe țărâna plumbuită

În miezul picăturii de haos juruită...

Peste ombre se prelinge

Cenușa vâscoasă ce din Tartar ninge,

Le desnudă siluetele de stele căzătoare,

Le este martor la nelegiuita încleștare;

Voaluri sunt obliterate în dramatism,

Tăinuite de sine în valuri și giulgiuri,

Și ferecate în cătușe de suav fanatism.

El străvăzut în ochiul ei drept:

E o animă de păciuire fragedă

Ce spune „Te aștept!”;

E devreme de vreme

Ce își prelinge umbra

Cartografiind ai nimfei nuri dezgoliți.

Universul lui se zămislește

În primăverile veșmântate,

Cu spada ce fosforescent lucește

Și o zweihänder purtată pe umeri feciorește.

Un pas șăgalnic? Un zâmbet de timid bufon?

Totul se rezolvă peste veacuri... la șprițul cu sifon.

Ochiul ei stâng împăienjenește scânteia

Măruntaielor de întunecime

Ce muruiesc chipul altui el,

Cufundat din ecoul simfoniei

Electrice în abisul lutului nimfei.

Zefirul îi șoptește degrabă atunce

Cu al pașilor colb peste munți și văi s-arunce,

Să-ncingă katana la brâu,

Zanbato-ul pe umăr s-așeze,

Căci o sosit ziua ca numele să se-nfățișeze.

În ochii nimfei un nume e captiv

Și liber din oglinzi cele două ombre-l vor.

Pământul crapă și crugul încremenește,

Norii însângerează răsculându-și tămâia,

Angelii se potopesc în decădere,

Eclipsa de zei lumii îi stinge văpaia

Iar corbii pregătesc festinul rozelor negre

Cadavericele lor pulpe se târșâie în nămolul aprins

Mâinile strâng mânerele până ce rubine din ele țâșnesc

Le străfulgeră irișii, limbile șerpuiesc un dialect respins,

Colții lucesc a beznă în soare, cețuri renasc,

Ielele dansează în hore burlesc

E lupta umbrelor pentru un nume...

Dintre ele, doar una poate rămâne.

Condeiu-mi întinat

Scrijelește rune

În pergamentul celor petrecute.

Îngemânate cu drumul meu către tine,

Infinitul și neantul sunt seninul meu de haos;

Freamătul frunzelor de oțel

Ce se-ncătușează reciproc

Devine un gând ce mângâie fantasme.

Au fost doi gemeni, umbre făr' de un sfânt,

Și nu e sfârșitul ca de basme,

Dar voi ați vrut ca să-l aflați...

Nimfa așa le-a hărăzit titulatura:

„Un nume sculptat, la fiecare, pe piatra de mormânt!”

Ce dorești? (acrostih)

Deunăzi, pe un crepuscul sângeriu,

O muză din haoticul imperiu

Rândui în al scribului parșemin

Eclipse dăltuite în diamante

Și fantezii în grafii amuzante,

Toate diafan infrumoșate –

Imoral pastel de obscuritate!

Undeva în orizontul zămislit,

Neantul în corbi a uneltit.

Fuge muza prin chimere și icoane...

Rămâne în urmă toga-i sfâșiată...

Invocă tenebra descătușată...

E întâmpinată de zei la balcoane...

Nouri o poartă pe astă nestemată...

Dincolo de infinituri – milioane.

Descinde în ceruri și, înălțată din abis, devine

Eterică fantasmă ce se înmormântează în tine.

Lespezi de marmură, schingiuite și înghețate,

Apasă plumbul denudat în a lor pustietate.

Povești cu doliu de mâine se petrec în amiezi,

E ora de tăcere a frunzelor peste care dansezi,

Ruine de orologii și ale vitraliilor vii cadavre

Se contopesc în avril, se despletesc în octomvre;

Otravă și nectar picurat în vene cu răceală de amor,

Albastrul în catedrală răsună celebrat de un bujor,

Neantul e paralizat și corbii se lănțuie pe trenuri...

Este doar noaptea în care ielele se înfruptă din cărnuri.

Niciodată cenușa orașului nu a strălucit a întuneric.

Ecouri nemărturisite. La cuvântu-ți rostit în ger feeric,

Cutremurat, el îți tăinuie jilțul de ale pasiunilor umbre,

Ursind ca sfârșirea să aibă parfum de început

Nescris în cimitire pe epitafurile stelelor funebre.

Orologiul maladiv scapără raze de tine în fieșce adiere,

Stixul curge vâscos peste nucleara-ți mângâiere,

Crepusculul te poartă oriunde de-i oferi un florinte,

Unde ai lepădat desfrâu sau ai jertfit mii de suferințe...

Tu spune dară sincer, cu buzele-ți sfinte:

E aievea că ai revelat păcătasele-ți dorințe?

Hai la mine!

Hai la mine! Hai la o cafea,

Să îți povestesc ceva, fată,

Despre un vers și un stih cu aroma mea,

Cum nu au mai fost vreodată.

Te aștept să îi porți aroma

Între gândurile pline de păcate,

Să le împărtășim fantoma

Între ceruri și abisuri întunecate.

Hai să dormi la mine,

Să ne distrăm ca două nebune,

După noi zeii toți să suspine

Și noi să privim astrul de apune.

Poetul – prostul!, e nesimțit!

Căci de multă vreme-i mort;

Dovada că eu l-am iubit –

Inima-i la gât salbă o port.

I-am zis: „Nu mai fă! Gata!”

Și s-a terminat!

Era cu altă muză... I-am dat cu lopata...

Și-n curtea din spate stă îngropat!

Să îți povestesc ceva, fată,

Între gândurile pline de păcate,

Cum nu a mai fost vreodată,

Despre cărnuri din mine cu poesie pe veci legate.

Oh, leșin de râs! Hai la o cafea!

Hai, vino degrabă, să dormi la mine!

Căci tu ești o muză, cum era și ea!

Ne vom distra împreună, vino la mine!

XXXVII

O mâță canibală zâmbește la soare,

Cu silueta zveltă și trei cozi cu inimioare,

Canini mai ascuțiți ca diamantul

Și ochi sticloși ce devorează fin... amantul.

Soarele e rădicat de-o șchioapă

Iar în parc, pe lângă apă,

Sub tăișul de senin canicular,

Ea invocă luna și un sărut crepuscular.

În al treisprezecelea ceas,

Serafic tăinuit în al muzei alias,

În rituri păcătoase, pe altare păgâne,

De supt mustăți gândește „Aroma rămâne!”.

Din abisul de verde paradis,

Unde crește trifoiul cu cinci foi ca-n vis,

Libertina mâță devorează mâțucul și jelește

Pe cânele ce, la stăpâni, fidel slujește.

Și adastă al treisprezecelea ceas

Pân' ce, din infinit, strop de timp n-a mai rămas;

Iar în rituri păcătoase, pe altare păgâne,

Îngroapă în sine mâțucul și jelește pe câne...

Mâță canibală, sălbatic revelată,

Cu silueta zveltă și trei cozi cu inimioare,

Canini mai ascuțiți ca diamantul

Și ochi sticloși ce devorează fin... amantul.

Când luna aduce întunericul din nou pe cer,

El nu s-așterne în negru ca îndoliatul temnicer,

Ci în pastel despletit în alb și vișiniu,

Făurește un mâțuc plumbuit și rumeniu.

Hămesită și denudată, în smaragdina pajiștime,

Ea-i șoptește slove sublime...

Cu doi ochi verzi și unul turcoaz,

Îl visa deja cu mirodenii și praz...

Dar e-n fața mărețului haos ocult

Născut nu azi, ci foarte demult –

Un peregrin în universul nimfelor sfinte

Revenit ca să guste dalbele-i oseminte.

De tenebroase diamante vrăjită,

Canibala mâță, amețită,

Își lepădă-n neant pământul

Și-n pântecul lui își află veșmântul...

Și tot așe, de nouă vieți,

Cum spuneau barzi și profeți,

În mihameaua cu Eros destin,

Ei erau, pe rând, al sinelui regesc festin.

Dar, cum a zecea nu mai este,

Încheiem astă poveste,

Cu mâța canibală ce zâmbea la soare,

Azi nuntită la tavă.... în vin fiert cu cuișoare...