Ea despre sine

De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine
Soarele îşi potopeşte lacrimile dogoritoare
Lepădând seninătatea unor Timpuri
“- Ce creatură a zămislit haosul?
În ce baptiseriu din Styx fost-am sfințită în tenebre?”
Repausate stele se oglindesc pe rebeliunea cutremurată a razelor lunii,
Testimoniu al decadenței abisului care îmi curge prin vene;
Sinele nu se descinde prin nucleare şi nalte raiuri,
Adoră să adaste în purgatoriu
Trăgându-mă în lanțuri prin țărâna umedă a sentimentelor,
Până ce îmi simt buzele cuvânt nămolit de amoral amor
Şi sufletul jupuit de pe sâni întru suavă pervertire.
Colbul paşilor mei sunt ombre necartografiate
Ale stării de a fi eu cu mine în Ea.
Scrijelite epitafuri îmi plagiază
Renegatele taine când noemele mi se înfiripă...
Renaşterea la care sunt chemată de simfonia corvilor
Trezeşte întrebări:
“- Oare au putrezit sensurile răspunsurilor?
Care este tipologia continuității?
Unde voi fi fost eu exemplul unui mie?
Sau cum îi zice ăluia de mă vede pastel de înțelepciune?”
Cred că îmi plac unele desnudate burlesc,
Surori care mii de condeie pedepsesc
Zvârlindu-le în eterne temnițe de univers.
De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine...
Faptă bună şi dreaptă judecată -
Eu doar mie îmi slujesc.

Ombra XII

Rune și simboluri pe înaltul cer;

Aștrii zografisiți în pergamente;

O sicră infinită în eternul efemer;

Angelii scriu sângerii testamente;

Tenebre descind în catedrală,

Cu măreț alai de cețuri și voaluri;

Dantele de haos și muze, cu sfială,

Slujesc sfinte păcate în amorale valuri.

Grăunțe de aur printre dalbe ruine,

Vitralii străluce ruginite și sfărâmate...

Abandon în sine vindecat de sine:

Condeiul transcende neîntâmplate...

Hai la mine!

Hai la mine! Hai la o cafea,

Să îți povestesc ceva, fată,

Despre un vers și un stih cu aroma mea,

Cum nu au mai fost vreodată.

Te aștept să îi porți aroma

Între gândurile pline de păcate,

Să le împărtășim fantoma

Între ceruri și abisuri întunecate.

Hai să dormi la mine,

Să ne distrăm ca două nebune,

După noi zeii toți să suspine

Și noi să privim astrul de apune.

Poetul – prostul!, e nesimțit!

Căci de multă vreme-i mort;

Dovada că eu l-am iubit –

Inima-i la gât salbă o port.

I-am zis: „Nu mai fă! Gata!”

Și s-a terminat!

Era cu altă muză... I-am dat cu lopata...

Și-n curtea din spate stă îngropat!

Să îți povestesc ceva, fată,

Între gândurile pline de păcate,

Cum nu a mai fost vreodată,

Despre cărnuri din mine cu poesie pe veci legate.

Oh, leșin de râs! Hai la o cafea!

Hai, vino degrabă, să dormi la mine!

Căci tu ești o muză, cum era și ea!

Ne vom distra împreună, vino la mine!

XXXV

Indecent desenată

Îți exhibi gândurile nude –

Sămânță din sine

De tine

Venerată în templul opiant

Al trupului despletit.

Ochelarii zvârliți într-un colț de cameră

Stau mărturie furtunii ce ai descătușat.

Sub luna lividă ce proteguie clipa efemeră

Aedul pus-ai în lanțuri și în amor l-ai tranșat.

În abandon de zeițe păgâne i-ai picurat letal nectar

Din cupa buzelor ce apoi l-au lăsat învârtoșat.

Lumină lichefiată în taine pe al păcatelor altar –

Raiuri viciate cu ambrosia prin care l-ai îmbătat.

Libertinaj și libertate,

Boemă nimfă le subjugi;

Către abisuri îndepărtate

Lunecă ai tăi blugi;

Felină de amoralitate,

Cu serafici și dalbi nuri,

Ia seamă de mistica antichitate –

În ea captivă rămâne-vei de-a pururi!

XXXIV

Nainte amurguri potopeau zori

Peste icoana din grădina cu flori.

Noeme de umbre îmbrățișază sori....

Adorabil sine

Frământă aluat de perfecțiune,

Să plămădească un tine

Ce frământă alt aluat în afecțiune.

O, muză abscunsă după infinite motive,

Te înfricoșează dalbe gânduri,

La condeiul ce în slove primitive,

În felurite rânduri,

Îți topește răceala,

Devorând-o hămesit...

Așa începe rătăceala

În șoapte ce urlă a Eros mărturisit.

Noeme de umbre s-adună în violet,

Iar haosul ridică templul din tenebre,

Lângă al aedului plumbuit chalet,

Tâlcuit în vene de novembre.

Un râu de dorințe curge peste vremi, cristalin,

Și corodează amoral universul,

Cu al nimfei dulce pelin.

XXXIII

O rugă lichefiată în Eden

Îi cere să fie părtaș la ritualul

Unor animi dezlănțuite pe veci:

Orizonturi de nouri

Plouă în sine cu violet

Neprihănit,

Tenebros,

Îmblânzind slovele

În ecouri de șoapte.

Orizonturi de noi

Abscunși –

Serafic nisip contopit

În diamant

Botezat taină –

Ce nu poate fi tălmăcită –

Amoral amor.