În frunzele soarelui ce scânteie a rugină
Stau cadavre să se prăjească și cripte în
ruină.
La mormânturile păgâne azi nimeni nu va
mai cânta...
Totul se plătește și pe toți ne veți uita!
Mi-aduc aminte, de parcă ieri ar fi noul mâine,
Cum arcanul ce venise... plecă precum un
câine...
Flămând sosi după proaspăta carne de
feciori...
Un ultim icnet scoase, înainte să-l facem
oale, ulcele și fiori.
Și ni se duse vestea de bestii și de fiare,
De la soare răsărit și până la apune soare;
O mie de capete ce se iveau mereu în zare
Și de o sută de ori pe atât cădeau
desprinse la picioare.
Și ne-au zis bătrânele maici, să nu mai
facem ele ne-au zis,
Că altfel pieri-vom toți înghițiți de
hulpavul abis,
Că totul e o miciună, și adevărul în tot e
scris ca blestem,
Și că de plecâm, noi de întors nu mai
putem.
"Du-te, pentru orice glie și patrie să mori!
Du-te și-ți va fi momântul acoperit de flori!
De flori uscate și zeci de buruieni,
Mucegaiuri alese, mușchi și alți licheni!
Du-te și te luptă făr' de glorie și idealuri!
Du-te și fă pază peste munți și ape, peste văi și dealuri!
Du-te și aici vreodată să nu te mai întorci!
Du-te-n &@%$# (pardon, aci descrisă era o albie de
porci)!"
Și mă dusei ca fraierul pe fictivul ultim front,
Cu toți amicii la fel de veseli și buimăciți.
Căzui între ultimii pe sângeriul orizont,
Văzând toți frații uciși și ciuruiți.
Uită-te sergentul cum zboară spre ceruri
cât mai iute,
Pe aripi de zgomotoasă și cutremurătoare grenadă!
Vai! Maiorul îl urmează cum răzeșul
urmează pe ciute,
Mângâiat de lunetistul ce n-apucă să-l
vadă...
Căpitanii și prietenii fără de lanțuri și
de țel
Cu schije fură decorați
supereroi... toți... oameni de oțel!
Iar eu, am fost martorul lor în viață
Înainte să mă dezmembreze, tras pe cai în
piață.
