Se afișează postările cu eticheta cuvinte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cuvinte. Afișați toate postările

luni, 8 mai 2017

VIII - V - MMXVII



Ce este un cuvânt?
Zice-se că-i simțământ
Rămas, cu legământ
De semne, pe pământ...

Dar voroava hronicată
Și de odinioară dată?
Ea, oare, ce mai este?
Dragii mei, să știți
Că nu o să ghiciți.
Căci voroava-i, timpuri peste,
Altă slovă de poveste,
Scrijelită cu semne alese
În pergamente, unde țese,
Atent, muritorilor destine
Și, aezilor, muze și metrese.

De vorba-mi ascultați
Crezare oare-i dați?
Are verb, are discurs,
Glasul în lapte și miere curs,
Dar, cu o zicere de conferință,
Caută pretext să dea sentință,
Afirmând la intervenție:
„Angajamentul e doar o pretenție!
Texte și pretexte, caută fee!
Dar, la ceas de noapte:
Interjecții și onomatopee,
Grai păgân în șoapte!”

La cazanie, cu limbă și boace,
Taifasul muzei nu se înțelege –
Prilej nimfei de a se preface.
Dar pe considerent de veste,
Cu motiv și mobil în zodia învinuită,
Fără de rațiune și temei pricinuită,
Altă slovă, a muritoarelor tristă poveste,
În mod nemotivat! Greu de boală articulat,
Aedul mărturisește că în taine păgâne a contractat,
Spunerile de se recită cu ombre de răceală: „Neveste!”

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Clipa de indoială

Această noemă versificată 
Îți este dedicată
Numai Ție 
În vecinicia ce va să vie. 

Orologiul se liberează în atemporal 
De Amor, glas care se întreabă 
“Ce este pe lumea asta mai puternic: 
Slova şi gândul sau foaia şi rândul?” 

Şi pe-Amor încearcă altă îndoială, 
Spusă în şoapte, cu sfială: 
“De condeiu-mi scrie ce stă pe buză, 
Unde oare-mi voi câştiga vrednica muză?” 

Dezgustat, renunță la nedumeriri, 
Văzând închipuiri şi alte uneltiri… 
Din iad de cotidian tipărit măiastru 
Amorul se retrage în saharian… sihastru. 

Şi-n păciuirea ce-i devine oază 
Vede ombre denudate în jurul la o rază; 
Trebuie sicre şi veleaturi, 
Amorul meditează 
Suav şi dulce “poate” alene-ntruchipează. 

Nu are slove noi, dar uitata grafie 
Îi revelează Universul pe care nu-l ştie: 
Cu fecioare, altare, divinități şi rituri păgâne, 
Cu barzi, cavaleri, magie… rămâne 
Pana un haos şi începe să îngâne 

Un lament burlesc ce conjură junii; 
Corbii răspundesc ecoul sub Sonata Lunii… 
Pe Amor îl cuprinde curajul din legende, 
Se-ntoarnă la zămisliții zori, 
Criticii de bolta cerului să-i suspende; 

Revino precum Sânzienele în visuri 
De azi, tu eşti acesta, numită Amor, 
Condeiu-ți să nu realizeze compromisuri 
Scrijelește, Amor, 
Voroave de zor, 
Fi demnă şi degrabă te amuză, 
Tu eşti sânta dualitate: scrib şi muză!

joi, 10 martie 2016

IX



Așezată în cufăr
E inima ta,
Stă cuminte și tace...
Nudă...
Crudă...
Ecou de vremuri
Simt în a ei bătaie,
Neprihănită cutremuri
Ființa-mi din odaie.
O venă a ei vorbește
Cum vorace ne-am iubit,
Pentru 13 arginți profețește
Despre eu și tine în infinit
Și cântă în neștire,
Lividă și fără de cuvinte,
A noastră desăvârșire...
Eu în tine... tu în minte.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Din gândurile unui mercenar



În frunzele soarelui ce scânteie a rugină
Stau cadavre să se prăjească și cripte în ruină.
La mormânturile păgâne azi nimeni nu va mai cânta...
Totul se plătește și pe toți ne veți  uita!

Mi-aduc aminte, de parcă ieri ar fi noul mâine,
Cum arcanul ce venise... plecă precum un câine...
Flămând sosi după proaspăta carne de feciori...
Un ultim icnet scoase, înainte să-l facem oale, ulcele și fiori.

Și ni se duse vestea de bestii și de fiare,
De la soare răsărit și până la apune soare;
O mie de capete ce se iveau mereu în zare
Și de o sută de ori pe atât cădeau desprinse la picioare.

Și ne-au zis bătrânele maici, să nu mai facem ele ne-au zis,
Că altfel pieri-vom toți înghițiți de hulpavul abis,
Că totul e o miciună, și adevărul în tot e scris ca blestem,
Și că de plecâm, noi de întors nu mai putem.

"Du-te, pentru orice glie și patrie să mori!
Du-te și-ți va fi momântul acoperit de flori!
De flori uscate și zeci de buruieni,
Mucegaiuri alese, mușchi și alți licheni!

Du-te și te luptă făr' de glorie și idealuri!
Du-te și fă pază peste munți și ape, peste văi și dealuri!
Du-te și aici vreodată să nu te mai întorci!
Du-te-n &@%$# (pardon, aci descrisă era o albie de porci)!"

Și mă dusei ca fraierul pe fictivul ultim front,
Cu toți amicii la fel de veseli și buimăciți.
Căzui între ultimii pe sângeriul orizont,
Văzând toți frații uciși și ciuruiți.

Uită-te sergentul cum zboară spre ceruri cât mai iute,
Pe aripi de zgomotoasă și cutremurătoare grenadă!
Vai! Maiorul îl urmează cum răzeșul urmează pe ciute,
Mângâiat de lunetistul ce n-apucă să-l vadă...

Căpitanii și prietenii fără de lanțuri și de țel
Cu schije fură decorați supereroi... toți... oameni de oțel!
Iar eu, am fost martorul lor în viață
Înainte să mă dezmembreze, tras pe cai în piață.

joi, 27 august 2015

Sună mistic cumva...

Sună mistic cumva...
Cumva întâi sa desăvârșesc
Desăvârșesc ucenicia în viață
În viața asta și, poate,
Poate în altă viață tind
Tind și către
Către perfecțiune, iar mai departe...
Departe doar infinitul...
Infinitul e nou și clasic. Restul...
Restul doar suntem.
Suntem în misticul ce sună.

Sună mistic cumva…
Cumva hai să facem ceva
Ceva ca mâine să zâmbim
Zâmbim și râdem.
Râdem de înțelepciune,
Înțelepciunea ce se naște din lacrimi,
Lacrimile din giuvaier de trecut.
Trecut e prezentul, însă viitorul...
Viitorul numai pe zâmbete se construiește...
Construiește-ne un mistic ce în ecouri sună.

Sună mistic cumva...
Cumva mereu găsim cele cuvinte;
Cuvintele ce ruinează momente,
Momente ce au fost monumente –
Monumente din mine, din tine, din noi.
Din noi adicții facem chimere,
Chimere așternute pe viziuni,
Viziuni lichefiate în nectar de sine.
Sinele intuiește despletirea,
Despletirea de cărnuri infinite.
Infinite sunt potecile pe care pășim;
Pășim printre slove și runele criptate;
Criptate în pergament de molecule...
Molecule... ce sună... Mistic? Cumva?