XXIII

Numai a mea nu a fost eternitatea,

Să o preschimb într-un grăunte din nisipul corpului tău,

Să ți-o picur lichefiată ca nectar vișiniu în pocalul venelor,

Să o scrijelesc ca o rună în pergamentul buzelor tale.

Tenebros soare, ți-aș spune și lună de aș fi univers păgân,

Spirit de chimeră netălmăcită adastă în uitarea cugetului,

Seceră daimonul cu fior din mătasea dezmierdării unei clipe,

Sacrificând fee pe aripi din lutul plumbuit al ochiului meu.

Mistic străluce umbrele în vioriu

Reîncarnate în pastel de vagabondaj,

Pe infinite poteci săvârșind infinite păcate

Prin care inocența adoarme în al ei sicriu

Sigilat cu al eternității aliaj

Din mine și tine fuzionați în șoapte întunecate.

Feea dezgolită

Toamna asta vinde primăveri, treizeci numărate,

Pe o uliță cu pietriș ce duce la cetate,

Prin dumbrava înaltă și supt bolta azură,

Împărțind primăverile în zile... care mai dalbă, care mai sură.

Prin ombra falnicilor pomi cu smaragdină coroană

Amurgul croșetează destine invocând pe a sa patroană:

Feea înțeleaptă, cu vrăji pe aripi de șoapte,

Feea înveșmântată cu înstelata noapte.

Feea cu cingătoare din ramuri de măslin,

Pășește pe uliță, cu îmbletu-i felin,

Schițată parcă de condeiul legendelor cu zei

Cu păru-i despletit, cu struguri drept cercei,

Sprâncene în arcade, peste smaragdine catedrale

Ce îi vernisau tablouri cu toride peisaje pastorale.

Feea pe aceste meleaguri, pe gânduri și-n tăcere, căta să pribegească,

Iar ploaia din ceruri degrabă sosea, ca silueta-i s-o drăgostească.

Studia fără tăgadă stihuri și ritualuri ca să-nvingă toamna,

În vreme ce zilele încătușate trecutului în iarbă le-nsemna...

Damnarea era dulce, rubinie și ispititoare,

Amintiri ce zburdau libere, printre clipe primale și orbitoare.

Și nu este esență de cimilitură pentru feea diafană,

Eternitatea nu este castă și jertfa nu este profană,

Căci pe o uliță cu pietriș ce duce la cetate

Toamna îi va vinde primăveri, treizeci numărate.

Sună mistic cumva...

Sună mistic cumva...

Cumva întâi sa desăvârșesc

Desăvârșesc ucenicia în viață

În viața asta și, poate,

Poate în altă viață tind

Tind și către

Către perfecțiune, iar mai departe...

Departe doar infinitul...

Infinitul e nou și clasic. Restul...

Restul doar suntem.

Suntem în misticul ce sună.

Sună mistic cumva…

Cumva hai să facem ceva

Ceva ca mâine să zâmbim

Zâmbim și râdem.

Râdem de înțelepciune,

Înțelepciunea ce se naște din lacrimi,

Lacrimile din giuvaier de trecut.

Trecut e prezentul, însă viitorul...

Viitorul numai pe zâmbete se construiește...

Construiește-ne un mistic ce în ecouri sună.

Sună mistic cumva...

Cumva mereu găsim cele cuvinte;

Cuvintele ce ruinează momente,

Momente ce au fost monumente –

Monumente din mine, din tine, din noi.

Din noi adicții facem chimere,

Chimere așternute pe viziuni,

Viziuni lichefiate în nectar de sine.

Sinele intuiește despletirea,

Despletirea de cărnuri infinite.

Infinite sunt potecile pe care pășim;

Pășim printre slove și runele criptate;

Criptate în pergament de molecule...

Molecule... ce sună... Mistic? Cumva?