Feea dezgolită

Toamna asta vinde primăveri, treizeci numărate,

Pe o uliță cu pietriș ce duce la cetate,

Prin dumbrava înaltă și supt bolta azură,

Împărțind primăverile în zile... care mai dalbă, care mai sură.

Prin ombra falnicilor pomi cu smaragdină coroană

Amurgul croșetează destine invocând pe a sa patroană:

Feea înțeleaptă, cu vrăji pe aripi de șoapte,

Feea înveșmântată cu înstelata noapte.

Feea cu cingătoare din ramuri de măslin,

Pășește pe uliță, cu îmbletu-i felin,

Schițată parcă de condeiul legendelor cu zei

Cu păru-i despletit, cu struguri drept cercei,

Sprâncene în arcade, peste smaragdine catedrale

Ce îi vernisau tablouri cu toride peisaje pastorale.

Feea pe aceste meleaguri, pe gânduri și-n tăcere, căta să pribegească,

Iar ploaia din ceruri degrabă sosea, ca silueta-i s-o drăgostească.

Studia fără tăgadă stihuri și ritualuri ca să-nvingă toamna,

În vreme ce zilele încătușate trecutului în iarbă le-nsemna...

Damnarea era dulce, rubinie și ispititoare,

Amintiri ce zburdau libere, printre clipe primale și orbitoare.

Și nu este esență de cimilitură pentru feea diafană,

Eternitatea nu este castă și jertfa nu este profană,

Căci pe o uliță cu pietriș ce duce la cetate

Toamna îi va vinde primăveri, treizeci numărate.