Din gândurile unui mercenar

În frunzele soarelui ce scânteie a rugină

Stau cadavre să se prăjească și cripte în ruină.

La mormânturile păgâne azi nimeni nu va mai cânta...

Totul se plătește și pe toți ne veți  uita!

Mi-aduc aminte, de parcă ieri ar fi noul mâine,

Cum arcanul ce venise... plecă precum un câine...

Flămând sosi după proaspăta carne de feciori...

Un ultim icnet scoase, înainte să-l facem oale, ulcele și fiori.

Și ni se duse vestea de bestii și de fiare,

De la soare răsărit și până la apune soare;

O mie de capete ce se iveau mereu în zare

Și de o sută de ori pe atât cădeau desprinse la picioare.

Și ne-au zis bătrânele maici, să nu mai facem ele ne-au zis,

Că altfel pieri-vom toți înghițiți de hulpavul abis,

Că totul e o miciună, și adevărul în tot e scris ca blestem,

Și că de plecâm, noi de întors nu mai putem.

"Du-te, pentru orice glie și patrie să mori!

Du-te și-ți va fi momântul acoperit de flori!

De flori uscate și zeci de buruieni,

Mucegaiuri alese, mușchi și alți licheni!

Du-te și te luptă făr' de glorie și idealuri!

Du-te și fă pază peste munți și ape, peste văi și dealuri!

Du-te și aici vreodată să nu te mai întorci!

Du-te-n &@%$# (pardon, aci descrisă era o albie de porci)!"

Și mă dusei ca fraierul pe fictivul ultim front,

Cu toți amicii la fel de veseli și buimăciți.

Căzui între ultimii pe sângeriul orizont,

Văzând toți frații uciși și ciuruiți.

Uită-te sergentul cum zboară spre ceruri cât mai iute,

Pe aripi de zgomotoasă și cutremurătoare grenadă!

Vai! Maiorul îl urmează cum răzeșul urmează pe ciute,

Mângâiat de lunetistul ce n-apucă să-l vadă...

Căpitanii și prietenii fără de lanțuri și de țel

Cu schije fură decorați supereroi... toți... oameni de oțel!

Iar eu, am fost martorul lor în viață

Înainte să mă dezmembreze, tras pe cai în piață.