Toamna asta vinde primăveri, treizeci
numărate,
Pe o uliță cu pietriș ce duce la cetate,
Prin dumbrava înaltă și supt bolta azură,
Împărțind primăverile în zile... care mai
dalbă, care mai sură.
Prin ombra falnicilor pomi cu smaragdină
coroană
Amurgul croșetează destine invocând pe a
sa patroană:
Feea înțeleaptă, cu vrăji pe aripi de
șoapte,
Feea înveșmântată cu înstelata noapte.
Feea cu cingătoare din ramuri de măslin,
Pășește pe uliță, cu îmbletu-i felin,
Schițată parcă de condeiul legendelor cu
zei
Cu păru-i despletit, cu struguri drept
cercei,
Sprâncene în arcade, peste smaragdine
catedrale
Ce îi vernisau tablouri cu toride peisaje
pastorale.
Feea pe aceste meleaguri, pe gânduri și-n
tăcere, căta să pribegească,
Iar ploaia din ceruri degrabă sosea, ca
silueta-i s-o drăgostească.
Studia fără tăgadă stihuri și ritualuri ca
să-nvingă toamna,
În vreme ce zilele încătușate trecutului
în iarbă le-nsemna...
Damnarea era dulce, rubinie și ispititoare,
Amintiri ce zburdau libere, printre clipe
primale și orbitoare.
Și nu este esență de cimilitură pentru
feea diafană,
Eternitatea nu este castă și jertfa nu
este profană,
Căci pe o uliță cu pietriș ce duce la
cetate
Toamna îi va vinde primăveri, treizeci
numărate.
