Umbrele soarelui, de torid pustiite,
Negurile
toamnei în rugină relevă...
Alburii
ceruri în temnițe plumbuite
Murmură
lacrimi de ruină colectivă...
Alei
de beton îmbrățișează fantasme
Lepădate
pe altare de visuri grizate...
Geruri
cadaverice se plimbă în basme...
Adastă
ale noastre iubiri de noi exorcizate.
Mă uit împrejur… sticlește livida toamnă:
Vuiește
vântul într-o simfonie crudă,
Idilice
plaiuri devin gri păienjeniș,
Crepusculul
se spânzură de hâd orizont,
Iele
dănțuie desnudate burlesc în gând.
Ocultele
chimere jertfesc pastelul de simțăminte;
Serenitatea
păgână descătușată
Decade
și te reneagă în brațele
Eternelor
nimfe ce-mi pervertesc ființa.
Zori
lichefiați în zeița cu perfuzia de ambrozie nudă,
Ambalați
opiant în cețurile nebuniei de tine!
Muribund
să fiu și peregrinez spre haos –
Beatitudinea
vrăjilor de smarald revine!
Eu,
pe banca putrezită, fredonez siluete în lanțuri...
Tu,
o memorie nedevenită, cartografiezi hanțuri...
Eclipsa
mormântată în oglinda lacului
Sângerează
corbi vagabonzi în feeria funebră.
Iele
dănțuie desnudate burlesc în gând,
Leagă în jurământ bolnav plumbul de toamnă.
Aprige
frunze îmi biciuie chipul tremurând.
Caut
sălbatece mistere ce în crud eros mă înseamnă,
Ridic
privirea spre temnița cerurilor și zâmbesc:
Iele
dănțuie desnudate burlesc versificate în gând...
Mijesc
desfrânații zori în mihamea și îmi amintesc
Istoria
muzelor ce între ele de mâine daimonu-mi vând...
