Sună mistic cumva...

Sună mistic cumva...

Cumva întâi sa desăvârșesc

Desăvârșesc ucenicia în viață

În viața asta și, poate,

Poate în altă viață tind

Tind și către

Către perfecțiune, iar mai departe...

Departe doar infinitul...

Infinitul e nou și clasic. Restul...

Restul doar suntem.

Suntem în misticul ce sună.

Sună mistic cumva…

Cumva hai să facem ceva

Ceva ca mâine să zâmbim

Zâmbim și râdem.

Râdem de înțelepciune,

Înțelepciunea ce se naște din lacrimi,

Lacrimile din giuvaier de trecut.

Trecut e prezentul, însă viitorul...

Viitorul numai pe zâmbete se construiește...

Construiește-ne un mistic ce în ecouri sună.

Sună mistic cumva...

Cumva mereu găsim cele cuvinte;

Cuvintele ce ruinează momente,

Momente ce au fost monumente –

Monumente din mine, din tine, din noi.

Din noi adicții facem chimere,

Chimere așternute pe viziuni,

Viziuni lichefiate în nectar de sine.

Sinele intuiește despletirea,

Despletirea de cărnuri infinite.

Infinite sunt potecile pe care pășim;

Pășim printre slove și runele criptate;

Criptate în pergament de molecule...

Molecule... ce sună... Mistic? Cumva?