Ea despre sine

De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine
Soarele îşi potopeşte lacrimile dogoritoare
Lepădând seninătatea unor Timpuri
“- Ce creatură a zămislit haosul?
În ce baptiseriu din Styx fost-am sfințită în tenebre?”
Repausate stele se oglindesc pe rebeliunea cutremurată a razelor lunii,
Testimoniu al decadenței abisului care îmi curge prin vene;
Sinele nu se descinde prin nucleare şi nalte raiuri,
Adoră să adaste în purgatoriu
Trăgându-mă în lanțuri prin țărâna umedă a sentimentelor,
Până ce îmi simt buzele cuvânt nămolit de amoral amor
Şi sufletul jupuit de pe sâni întru suavă pervertire.
Colbul paşilor mei sunt ombre necartografiate
Ale stării de a fi eu cu mine în Ea.
Scrijelite epitafuri îmi plagiază
Renegatele taine când noemele mi se înfiripă...
Renaşterea la care sunt chemată de simfonia corvilor
Trezeşte întrebări:
“- Oare au putrezit sensurile răspunsurilor?
Care este tipologia continuității?
Unde voi fi fost eu exemplul unui mie?
Sau cum îi zice ăluia de mă vede pastel de înțelepciune?”
Cred că îmi plac unele desnudate burlesc,
Surori care mii de condeie pedepsesc
Zvârlindu-le în eterne temnițe de univers.
De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine...
Faptă bună şi dreaptă judecată -
Eu doar mie îmi slujesc.

Clipa de indoială

Această noemă versificată 
Îți este dedicată
Numai Ție 
În vecinicia ce va să vie. 

Orologiul se liberează în atemporal 
De Amor, glas care se întreabă 
“Ce este pe lumea asta mai puternic: 
Slova şi gândul sau foaia şi rândul?” 

Şi pe-Amor încearcă altă îndoială, 
Spusă în şoapte, cu sfială: 
“De condeiu-mi scrie ce stă pe buză, 
Unde oare-mi voi câştiga vrednica muză?” 

Dezgustat, renunță la nedumeriri, 
Văzând închipuiri şi alte uneltiri… 
Din iad de cotidian tipărit măiastru 
Amorul se retrage în saharian… sihastru. 

Şi-n păciuirea ce-i devine oază 
Vede ombre denudate în jurul la o rază; 
Trebuie sicre şi veleaturi, 
Amorul meditează 
Suav şi dulce “poate” alene-ntruchipează. 

Nu are slove noi, dar uitata grafie 
Îi revelează Universul pe care nu-l ştie: 
Cu fecioare, altare, divinități şi rituri păgâne, 
Cu barzi, cavaleri, magie… rămâne 
Pana un haos şi începe să îngâne 

Un lament burlesc ce conjură junii; 
Corbii răspundesc ecoul sub Sonata Lunii… 
Pe Amor îl cuprinde curajul din legende, 
Se-ntoarnă la zămisliții zori, 
Criticii de bolta cerului să-i suspende; 

Revino precum Sânzienele în visuri 
De azi, tu eşti acesta, numită Amor, 
Condeiu-ți să nu realizeze compromisuri 
Scrijelește, Amor, 
Voroave de zor, 
Fi demnă şi degrabă te amuză, 
Tu eşti sânta dualitate: scrib şi muză!

Ombra XVIII

Șopote, ehouri, înfiripate chimere

De ale mele muze mă tem

Pergamentul gogește sleit în tăcere

De ale mele muze mă tem

E o primăvară spânzurată saharian

De bolta cu nouri de plumb; o temere

Se plimbă nevrotic în vene de ruginit fier

Relevă șopote, ehouri, închipuite chimere

Vin denudate în valsuri tempestuoase

Cu nuri nescriși încă de buze

Cu poeți între coapsele lor abandonați

Cu siluete de amazoane maiestuoase

Anonimele caligrafii, în icoane de muze,

Devin capodopere de zei grizați

Dănțuie... în sicre petrecute efemere

Noaptea se lasă... dănțuie burlesc... să le chem

Cu șopote, ehouri, conjurate chimere?

De ale mele muze, eu, totuși, mă tem.

Și mă tem de ale mele muze

Mă tem că nu-mi vor mai picura

Slove pe buze

Că mă vor alunga din tenebre în lumini

Nu îmi vor mai fi călăuze

Poate mă vor zări printre arini

Și vor începe să se amuze

De soarta-mi de aed

De noemele-mi difuze

Dar cât timp haosul e fraged

Eu mă tem de ale mele muze

Cerurile toate le știu de păcătoase

Pe ale mele sfinte muze

Dar sunt feroce de frumoase

Și nu e chip sau îndoială

Obliterate sunt și scuze

Când din neant vine unica răceală

De ea ne temem și eu și ale mele muze

Ombra XI

Apocalipsa de noeme

Se prelinge vâscos,

Prin interbelice vene...

Testimonii și poeme!

În tuș barbar și depresiv,

De un plumb anonim,

Nourii descind tardiv,

Zăpădind sicre obsesiv.

Timpuri, vremuri și vremi

Cheamă ielele să dănțuie

În burlesc joc spintecat...

Adastă! Nu ai de ce să te temi...

Cavouri, corbi și repausați

Sunt un pastel de boem trist

Revigorant și opiant...

Chimere și coșmaruri! Visați!

Ombra III

Tehnicianul stidinței interceptează

Cărnuri în spectacol ruginite;

E o activitate unde bufonii veghează

La cărnuri în spectacol ruginite...

O noemă arareori vrea să rămâie trează

Printre chimere de sine greu lănțuite,

Dar tehnicianul stidinței îi interceptează

Convingerile de cuget liber lihnite.

Freamăt urmărit prin ecoul din amiază,

Trenul livristic fuge în sicrele rănite,

Se zămislesc grafii inocente în roșia oază

Întru o înfrigurare de vechi infinite...

Tehnicianul stidinței interceptează

Cărnurile în spectacol ruginite...

Ombra I

În ombre de tereremuri... soare!

O vioară neantul seceră.

Prin pădurea betoanelor cu fiare,

O vioară neantul seceră.

Ciocanele pianului... în depărtare...

Înfiorare eternă și, totuși, atât de efemeră...

În ombre de tereremuri... soare;

Prin țărână... în lumini... chimeră!

Nouri de voroave temerare

Aduc tempesta din mucezita carceră:

Noeme și memorii cu iele pe înserare,

Dantele de oase sculptate de atmosferă;

În ombre de tereremuri... soare!

O vioară neantul seceră...