XLI

O lacrimă, spintecată pe tăișul zâmbetelor,

Se ascunde în sufletul ei bolnav de el

Râde și plânge, surâde și suspină,

Cerul e tot un sânge, de fantasma lui ea s-anină.

Un colb de stele s-așterne peste poteci și drumeți,

În zodia ielelor se plumbuie o baladă la han,

O criptă își ademenește pețitorii muribunzi,

Iar ea îl picură pe el vâscos peste poteci și drumeți...

Ea se preschimbă în fidea și se îngroapă abisal în laptele lui,

Universul hămesit îi devorează cu neantul și preaplinul său...

Dalbul păgân al contopirii se eclipsează în tenebra lui Eros

Ce îi renaște despletiți într-o nouă înfățișare...

Un lament surd al unui corb afon îi cheamă spre destin.

Desăvârșită e chimera lacrimei spintecate pe tăișul zâmbetelor,

Ea s-ascunde nepristan în sufletul ei bolnav de el,

Râde și plânge, surâde și suspină... Fidea cu lapte!