marți, 19 aprilie 2016

XLII



Un senin turbat, plin de speranțe,
Se lănțuie în horă cu tinerețea mea. Eu,
Orfan de ceruri, lepăd pământuri
Muzelor ce îmi trimit bătrânțea, tu,
La odihna invernală veșmântată în cireși.
Dorințe de dincolo de infinitul nepătruns
Revin cu decadența umbrelor de senin violet,
Pentru înfăptuirea neființelor supuse slovei.
Închinăciune vecinică lor, de vor descătușa
Daimonul angelului decăzut ce stă crucificat
În lumina cărnurilor deprimate de atâta senin.