XXXVII

O mâță canibală zâmbește la soare,

Cu silueta zveltă și trei cozi cu inimioare,

Canini mai ascuțiți ca diamantul

Și ochi sticloși ce devorează fin... amantul.

Soarele e rădicat de-o șchioapă

Iar în parc, pe lângă apă,

Sub tăișul de senin canicular,

Ea invocă luna și un sărut crepuscular.

În al treisprezecelea ceas,

Serafic tăinuit în al muzei alias,

În rituri păcătoase, pe altare păgâne,

De supt mustăți gândește „Aroma rămâne!”.

Din abisul de verde paradis,

Unde crește trifoiul cu cinci foi ca-n vis,

Libertina mâță devorează mâțucul și jelește

Pe cânele ce, la stăpâni, fidel slujește.

Și adastă al treisprezecelea ceas

Pân' ce, din infinit, strop de timp n-a mai rămas;

Iar în rituri păcătoase, pe altare păgâne,

Îngroapă în sine mâțucul și jelește pe câne...

Mâță canibală, sălbatic revelată,

Cu silueta zveltă și trei cozi cu inimioare,

Canini mai ascuțiți ca diamantul

Și ochi sticloși ce devorează fin... amantul.

Când luna aduce întunericul din nou pe cer,

El nu s-așterne în negru ca îndoliatul temnicer,

Ci în pastel despletit în alb și vișiniu,

Făurește un mâțuc plumbuit și rumeniu.

Hămesită și denudată, în smaragdina pajiștime,

Ea-i șoptește slove sublime...

Cu doi ochi verzi și unul turcoaz,

Îl visa deja cu mirodenii și praz...

Dar e-n fața mărețului haos ocult

Născut nu azi, ci foarte demult –

Un peregrin în universul nimfelor sfinte

Revenit ca să guste dalbele-i oseminte.

De tenebroase diamante vrăjită,

Canibala mâță, amețită,

Își lepădă-n neant pământul

Și-n pântecul lui își află veșmântul...

Și tot așe, de nouă vieți,

Cum spuneau barzi și profeți,

În mihameaua cu Eros destin,

Ei erau, pe rând, al sinelui regesc festin.

Dar, cum a zecea nu mai este,

Încheiem astă poveste,

Cu mâța canibală ce zâmbea la soare,

Azi nuntită la tavă.... în vin fiert cu cuișoare...