Ea despre sine

De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine
Soarele îşi potopeşte lacrimile dogoritoare
Lepădând seninătatea unor Timpuri
“- Ce creatură a zămislit haosul?
În ce baptiseriu din Styx fost-am sfințită în tenebre?”
Repausate stele se oglindesc pe rebeliunea cutremurată a razelor lunii,
Testimoniu al decadenței abisului care îmi curge prin vene;
Sinele nu se descinde prin nucleare şi nalte raiuri,
Adoră să adaste în purgatoriu
Trăgându-mă în lanțuri prin țărâna umedă a sentimentelor,
Până ce îmi simt buzele cuvânt nămolit de amoral amor
Şi sufletul jupuit de pe sâni întru suavă pervertire.
Colbul paşilor mei sunt ombre necartografiate
Ale stării de a fi eu cu mine în Ea.
Scrijelite epitafuri îmi plagiază
Renegatele taine când noemele mi se înfiripă...
Renaşterea la care sunt chemată de simfonia corvilor
Trezeşte întrebări:
“- Oare au putrezit sensurile răspunsurilor?
Care este tipologia continuității?
Unde voi fi fost eu exemplul unui mie?
Sau cum îi zice ăluia de mă vede pastel de înțelepciune?”
Cred că îmi plac unele desnudate burlesc,
Surori care mii de condeie pedepsesc
Zvârlindu-le în eterne temnițe de univers.
De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine...
Faptă bună şi dreaptă judecată -
Eu doar mie îmi slujesc.