miercuri, 22 iunie 2016

Ce dorești? (acrostih)



Deunăzi, pe un crepuscul sângeriu,
O muză din haoticul imperiu
Rândui în al scribului parșemin
Eclipse dăltuite în diamante
Și fantezii în grafii amuzante,
Toate diafan infrumoșate –
Imoral pastel de obscuritate!

Undeva în orizontul zămislit,
Neantul în corbi a uneltit.

Fuge muza prin chimere și icoane...
Rămâne în urmă toga-i sfâșiată...
Invocă tenebra descătușată...
E întâmpinată de zei la balcoane...
Nouri o poartă pe astă nestemată...
Dincolo de infinituri – milioane.

Descinde în ceruri și, înălțată din abis, devine
Eterică fantasmă ce se înmormântează în tine.

Lespezi de marmură, schingiuite și înghețate,
Apasă plumbul denudat în a lor pustietate.

Povești cu doliu de mâine se petrec în amiezi,
E ora de tăcere a frunzelor peste care dansezi,
Ruine de orologii și ale vitraliilor vii cadavre
Se contopesc în avril, se despletesc în octomvre;
Otravă și nectar picurat în vene cu răceală de amor,
Albastrul în catedrală răsună celebrat de un bujor,
Neantul e paralizat și corbii se lănțuie pe trenuri...
Este doar noaptea în care ielele se înfruptă din cărnuri.

Niciodată cenușa orașului nu a strălucit a întuneric.
Ecouri nemărturisite. La cuvântu-ți rostit în ger feeric,
Cutremurat, el îți tăinuie jilțul de ale pasiunilor umbre,
Ursind ca sfârșirea să aibă parfum de început
Nescris în cimitire pe epitafurile stelelor funebre.
Orologiul maladiv scapără raze de tine în fieșce adiere,
Stixul curge vâscos peste nucleara-ți mângâiere,
Crepusculul te poartă oriunde de-i oferi un florinte,
Unde ai lepădat desfrâu sau ai jertfit mii de suferințe...
Tu spune dară sincer, cu buzele-ți sfinte:
E aievea că ai revelat păcătasele-ți dorințe?