Acrostih

Albi fulgi de nea vor să scoboare
Neantul saharian, la a gheții sărbătoare;
Duios răsună în ei un daimonul păgân,
Refren ștricănit pe cântul ce-l îngân...
Eclipse, în cețuri cufundate, șoptesc
Eliberarea chimerelor de nelumesc:
- Adastă fee și prin nămeți nu pleca!

MMXVII I XVIII

Unde eu și tu cum
Rămânem în zale de acum
Troienind cu liubov păciuit în nou
Căci toate sunt vechi la noi în cavou

XX

Din dalb fior și senin zâmbet devine pastel,

Prin vene și animă, iubirea Ei scrie odiseea,

Un angel ce-n mine-și clădește opiant castel,

Cu fularul la gât și nectarul pe buze... Ea e zeița Andreea!

În minte îmi apare a Ei gingașă icoană

Și tot acolo încolțește ideea

„ – Cine-i astă făptură diafană cu trupul lui Venus și spirit de amazoană?

Și are muza doar fularul la gât! Viu degrabă să mă-nchin la Andreea! ”

Oh, vai! Dar unde fugiți voi, ale mele gânduri?

Nu vâ-ntunecați în profan, denudând cu mintea-mi feea!

Lăsați-mă să termin măcar aste rânduri...

La naiba cu voi!... La naiba cu mine!... Iartă-mă, Andreea!