Ea despre sine

De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine
Soarele îşi potopeşte lacrimile dogoritoare
Lepădând seninătatea unor Timpuri
“- Ce creatură a zămislit haosul?
În ce baptiseriu din Styx fost-am sfințită în tenebre?”
Repausate stele se oglindesc pe rebeliunea cutremurată a razelor lunii,
Testimoniu al decadenței abisului care îmi curge prin vene;
Sinele nu se descinde prin nucleare şi nalte raiuri,
Adoră să adaste în purgatoriu
Trăgându-mă în lanțuri prin țărâna umedă a sentimentelor,
Până ce îmi simt buzele cuvânt nămolit de amoral amor
Şi sufletul jupuit de pe sâni întru suavă pervertire.
Colbul paşilor mei sunt ombre necartografiate
Ale stării de a fi eu cu mine în Ea.
Scrijelite epitafuri îmi plagiază
Renegatele taine când noemele mi se înfiripă...
Renaşterea la care sunt chemată de simfonia corvilor
Trezeşte întrebări:
“- Oare au putrezit sensurile răspunsurilor?
Care este tipologia continuității?
Unde voi fi fost eu exemplul unui mie?
Sau cum îi zice ăluia de mă vede pastel de înțelepciune?”
Cred că îmi plac unele desnudate burlesc,
Surori care mii de condeie pedepsesc
Zvârlindu-le în eterne temnițe de univers.
De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine...
Faptă bună şi dreaptă judecată -
Eu doar mie îmi slujesc.

Gânduri pierdute în toamnă

Între ițele de pe vitralii de haos,
Pe ecou de sfărâmate timpuri,
Croşetate pe dalbe oseminte,

Decad lunatece frunze
Gotic - neoromantic pastel.

În ritualul din catedrala sfintelor păcate,
Profită de ivirea celor cinci anotimpuri,

Dansează un vals burlesc
Şi odihneşte-te în stabilimentul antic

Când îți mai revine puterea
Pe aripi de muriu corb,
Să nu mă lepezi surd sau orb
Într-un rai părăginit

La îngemânarea cerurilor.

Îmbracă hlamida neîntinată

A chimerelor de eclipsă,

Acum, precum prima dată,

Scrijelind rune pe animi
Şi aruncă o slovă-n asfinţit...

Aşa știi-voi să ridic degrabă
Stindardele de libertate păgână

În cetate, la ziduri si răspântii,

Pe metereze şi pe turnuri nalte
Să vadă ficior, fee, zmeu sau babă
Că descinzi în al betoanelor purgatoriu -
O urbe a miticilor, mare cât un sanatoriu,
Să le faci dreapta judecată de apoi
Condeielor despletite de muze vechi şi noi.

IX - IX - MMXVII

Șoapta ultimei brize de vară
Pătrunde prin vitralii precum fantasma
Serafică și senină a chipului tău.
Te-ai întors în mine, o îmbrățișare
Pe cordurile deschide,
Iar buzele tale îmi curg prin vene
Precum timpul care a fost și va fi.
Te închipui veșmântată în mătase,
Jucându-te pe aleile dintre cearșafuri,
Lepădând zâmbetu-ți angelic
Să-mi încătușeze sufletul pe vecie;
În părul tău strălucesc tenebrele,
Iar abisul lor hipnotic m-aduce
Lângă tine… în briza ce seduce
Și se duce...

În oaza dintre rai și iad
E un purgatoriu, pe aleile din parc.
Mă plimb prin el așteptând
Judecat să fiu de glasul tău suav...
Să îi simt șoapta cum îmi furnică pielea,
Sau urletu-i de leoaică sălbatecă
Să îmi inspire teama de a te pierde
Pentru veșnicia unui univers sfărâmat
În cioburi de aici, acolo, ieri și odată...
Mi-aș amaneta și moartea
Pentru a te vedea încă o sicră,
Ca apoi să rămân orb
La sentința surâsului tău feciorelnic...
Mă consum în pasiunile țărânei
Așternute ca un giulgiu peste carne
Pentru a-mi zvânta daimonul întru pace...
E un purgatoriu între rai și iad
O oază în care Noi să rămână
Deznudați de Tu și Eu întru
Creație și Neant împletite de Haos.

Noeme și voroave -
Scrijelite, mâzgălite, iscălite,
Anonime și streine,
Își ating soarta una cate una.
Adormit în lanțurile jertfei,
Aproape de viața abandonată,
Îmi regăsesc poarta din arcade
Împodobită cu valuri de liniște.
Întinde mâna să mă prinzi,
Învață-mă din nou să pășesc,
Arată-mi a Haosului savoare,
Învață-mă să gust din taine...
Acum când, cu a ta radiantă vrajă,
La toate m-ai făcut să poftesc,
În iarna care foarte curând vine,
A mea Eternitate vreau să făgăduiesc
Din zori până la ceas de seară...
Vino mereu precum ultima briza de vară....