Gânduri pierdute în toamnă

Între ițele de pe vitralii de haos,
Pe ecou de sfărâmate timpuri,
Croşetate pe dalbe oseminte,

Decad lunatece frunze
Gotic - neoromantic pastel.

În ritualul din catedrala sfintelor păcate,
Profită de ivirea celor cinci anotimpuri,

Dansează un vals burlesc
Şi odihneşte-te în stabilimentul antic

Când îți mai revine puterea
Pe aripi de muriu corb,
Să nu mă lepezi surd sau orb
Într-un rai părăginit

La îngemânarea cerurilor.

Îmbracă hlamida neîntinată

A chimerelor de eclipsă,

Acum, precum prima dată,

Scrijelind rune pe animi
Şi aruncă o slovă-n asfinţit...

Aşa știi-voi să ridic degrabă
Stindardele de libertate păgână

În cetate, la ziduri si răspântii,

Pe metereze şi pe turnuri nalte
Să vadă ficior, fee, zmeu sau babă
Că descinzi în al betoanelor purgatoriu -
O urbe a miticilor, mare cât un sanatoriu,
Să le faci dreapta judecată de apoi
Condeielor despletite de muze vechi şi noi.

XXX-VIII-MMXVII

Toamna-ți se prefiră alene
În aleile îngemânate din vene.
Voroave şi simțuri sunt frunze ruginii;
Adie, aidoma unii echou, dinspre minte
Înspre daimon - sacramente rubinii.
Ochii-ți îşi pleacă seninele ceruri
Cătând să lumineze condeie
Întru jerfirea-mi pe altar. Oh, fee!
Adastă toamna-ți preacurată
Drept vecinică hlamidă,
Să mă obscundă în al tău abis,
Sub raza lunii cutremurată
Să rămânem amândoi in vis...

Ombra XVII

O epocă apune în asfințit

Lepădând hlamida îngemânării;

Pe colbul rămas din Timpul infinit

Rămâne seducția depărtării.

O chimeră prin vene ți se scurge:

Sunt raze livide, proslăvite și dalbe,

De un soare prea hain ce animalic recurge

La seducția depărtării cu iz de nalbe.

Cimentate colburi străluce prin vitralii

Sfărâmate,

Poteca e pelinul ecou al valurilor mării;

Peregrinez printre vitriol de simțăminte

Sfâșiate,

Rămâne în ele doar seducția depărtării.

O epocă apune în asfințit;

O chimeră prin vene ți se scurge;

Amintiri ma lasă de taine hămesit;

Infinitul seducția depărtării parcurge...

Ombra X

O voroavă peregrinează prin rouă,

Vine de la cei mari străbuni,

Ne aduce chibzuință dragă nouă:

Să ne trezim tomnatic în ziua de luni.

Zorii mijiți sub aroma nourilor grei,

O ceașcă de cafea în proaspătă răcoare;

Cărnurile umblă presate pe plumbuite alei,

Cată peste tot ombra senină de soare.

Vecinicul timp se petrece agale,

Dar urbea freamătă a goliciune de fiară;

E un munte de gânduri ce se prăvale

Năpârlind herculiane hlamide abisal în seară.