XVI

În parcul plumbuit de ceruri,

Lacrimi pe alei nourii desenează,

Scheletice ombre de viață

Se perindă în parcul cangrenat de asfalt,

Răceala feroce îți subjugă simțirea –

Un decor fără flori, cenușiu de-a pururi...

Fantasme funebre lacul pictează,

Se vând suflete pe zâmbete ca la piață.

Soarele îngheață și râde hâd în raze de cobalt,

Hămesit de la nemărginita răceală

Îți devorează firea.

Copaci lepădați de veșmântul verde crud

Mâhnesc băncile și prevestesc vreme de spovedeală,

Solitudinea-ți e ferecată într-un pas,

Prăfuită îți e cătarea,

Urlă tăcerea fără de glas...

Azi, ca și ieri, de mâine ar veni iar în tine

Urgia vampirică ce de sânge și slovă te schițează nud,

Desmeardă înseratul și lasă-te cuprins de răceală.

În parcul înfierat sfârșești plimbarea,

Pe rit păgân ce exorcizează vara din daimonul tău;

Rămâi un templu în ruine sfâșiate de întrebarea

„De ce din răceală a rămas doar un îndoliat zurgălău?”.