X

O dimineață se ridică din noapte

Căutându-și soarele pe cer,

Ea se ridică bombănind, printre șoapte,

Anomalia plumbului mizer.

Noi singuri doar. În jur sunt alții mulți

Și toți într-o feerică beție.

O întreb: „ – Vrei inima-mi s-asculți?”

Iar ea, o fantezie:

„ – Nu vezi că suntem de noi desculți?!”

Ca de obicei mergeam împreună,

Soarele era sus pe cer,

Un înger... un demon... animi în furtună,

Iar soarele rânjește ca boul a ger.

Era frumoasă, dar nu aflase

Că îmi va sta alături;

Soarta la zaruri ne trase

Eternități reîncarnate supt pături.

Dar iarna se topește

În râul glasului ei cristalin și trece.

Tremură corpul ei a primăvară... iubește...

Dar gându-i, ca și mâna, e încă rece.

Animi decăzute valsează pe a lunii sonată,

Cu umerii goi, cu nurii dalbi de fată,

Primăvara din ea mă otrăvește de-ndată...

O iubire din tempestă de animi iscată.