XIV

Metresa mea

E muza din chimere,

Metresa mea

E steaua tenebroasă.

Cu ele am spintecat lucoarea,

Lăsând amurgurile pustiite de zori,

Cu ele am aflat ce dulce-i prihana

De a zăuita tot ce se petrece sub sori.

În dorința de profan,

Cu pasiune, rațiune și piele,

Cercetam pergamentul diafan,

Așternut pe zeițe, nimfe și iele.

Împrăștiu colb de plumb pe noeme

Lichefiate într-un stih amuțit pe buze boeme

Un ultim păcătos, un ultim sfânt ritual...

Un angel dalb sacrificat... mâini reci... voal spiritual...

Seducția răzbate în adânca noapte,

Unică și opiantă,

Printre ombre valsează șoapte

Pe a venelor simfonie deviantă.

Rămân crucificat în singurătate

Lacrimi din ambrosia cărnii ei sorb... divină ebrietate!

Vaporoasa răceală mă abscunde

În giulgiul ei de mătase,

Profeții și taine se prefac în clipe rătunde...

E cenușa vâscoasă zidită în viața ce se revelase –

Robie în zale de înțelesuri,

Cătușe, desuuri, corsete și dresuri...

Patimi osândite la primordială poesie

Rânduită cu negureli în burlească reverie.

Amanți decinde de efemeritate,

Etern înlănțuiți în decăzută pietate,

Rămânem rourați în legende sumbre,

Doi vagabonzi pe misterioase poteci,

Îmbrățișați de umbre.

Din ambrozii amare și elixir sec,

Canibalic criptați în sine,

Ele condeiu-mi în alte lumi petrec,

Iar eu le venerez în templul din mine.