marți, 22 martie 2016

XXIV



Te-aș mai venera, oare, la fel dacă
Nu ai fi o tenebră misterioasă
Și tăcută? Ți-aș mai clădi temple
De marmura animei tale ar fi albă?
Te-aș mai închipui zeiță ori angel
Dacă inocența ți-ar fi pângărit fantasma?
Așa cum pleacă în peregrinagiu ideile,
Pentru a afla ce e libertinajul cugetării
Fără să fie acoperite de giulgiul
Vinei, rușinii ori a regretelor,
Ori cum taina este un sacrament
Obscuns pe al timpului pergament
De șoapte, priviri și isprave încifrate,
La fel și aezii își au zămislirea și neantul
În muza lor – univers necuprins,
Ce îi sacifică, tranșează și împarte lumilor...
Să aparțină... neaparținând... să existe...
Mi-ai fi nimfă în vise și obsesie în stih
De ai ajunge muză? M-ai sacrifica ritualic
În hieroglife opiante? M-ai tranșa în slove
Și le-ai împărții creaturilor universului?
M-ai lua în robia libertății abisale?
Aș exista de aș fi hămesit de tine?
Oh, Akasha, dă-i întunericul ce străluce
Pentru ca trecut, prezent și viitor să contopească
În fericirea tâlcuirii astei prorociri!