XXIV

Te-aș mai venera, oare, la fel dacă

Nu ai fi o tenebră misterioasă

Și tăcută? Ți-aș mai clădi temple

De marmura animei tale ar fi albă?

Te-aș mai închipui zeiță ori angel

Dacă inocența ți-ar fi pângărit fantasma?

Așa cum pleacă în peregrinagiu ideile,

Pentru a afla ce e libertinajul cugetării

Fără să fie acoperite de giulgiul

Vinei, rușinii ori a regretelor,

Ori cum taina este un sacrament

Obscuns pe al timpului pergament

De șoapte, priviri și isprave încifrate,

La fel și aezii își au zămislirea și neantul

În muza lor – univers necuprins,

Ce îi sacifică, tranșează și împarte lumilor...

Să aparțină... neaparținând... să existe...

Mi-ai fi nimfă în vise și obsesie în stih

De ai ajunge muză? M-ai sacrifica ritualic

În hieroglife opiante? M-ai tranșa în slove

Și le-ai împărții creaturilor universului?

M-ai lua în robia libertății abisale?

Aș exista de aș fi hămesit de tine?

Oh, Akasha, dă-i întunericul ce străluce

Pentru ca trecut, prezent și viitor să contopească

În fericirea tâlcuirii astei prorociri!