vineri, 11 martie 2016

XIX



Undeva între ceruri și nori,
Unde vin stele și se-nchină la sori,
Chipul tău se face icoană în noapte,
Lui i se-nchină un aed în fierbinți șoapte.

Acolo se adună stihuri de gând senin,
Cad mereu aftonite de al tău dulce vin,
Stau rânduite să ofere a iubirii contagioasă boală,
Vreme ce boemul libertin e în reverie cu nimfa goală.

Inima-i e ca un phoenix închis în colivie,
Renaște înflăcărată doar în a ta robie,
Îți reclădește templul, păgână divinitate,
Pe altaru-i jertfindu-se la a ta feminitate.

Timpul – biet suflet rătăcitor,
Adoarme într-un suflu, se vede un alt el, dar trecător;
Tăcere sub lună, în iatac e liniște deplină...
O ascultă... o mângâie... o sărută... o sculptează în rune de lumină.

Călătoriți pe ale voastre poteci de mătase,
Oblăduiți de grafii, tăinuiți în ideea ce se revelase...
Cu unghiile tale împlântate în el, hulpav devorându-i mintea și carnea...
Cu slova sa abisal în tine... în mii de sensuri, sute de lumi și infinite vieți el te avea...