XIX

Undeva între ceruri și nori,

Unde vin stele și se-nchină la sori,

Chipul tău se face icoană în noapte,

Lui i se-nchină un aed în fierbinți șoapte.

Acolo se adună stihuri de gând senin,

Cad mereu aftonite de al tău dulce vin,

Stau rânduite să ofere a iubirii contagioasă boală,

Vreme ce boemul libertin e în reverie cu nimfa goală.

Inima-i e ca un phoenix închis în colivie,

Renaște înflăcărată doar în a ta robie,

Îți reclădește templul, păgână divinitate,

Pe altaru-i jertfindu-se la a ta feminitate.

Timpul – biet suflet rătăcitor,

Adoarme într-un suflu, se vede un alt el, dar trecător;

Tăcere sub lună, în iatac e liniște deplină...

O ascultă... o mângâie... o sărută... o sculptează în rune de lumină.

Călătoriți pe ale voastre poteci de mătase,

Oblăduiți de grafii, tăinuiți în ideea ce se revelase...

Cu unghiile tale împlântate în el, hulpav devorându-i mintea și carnea...

Cu slova sa abisal în tine... în mii de sensuri, sute de lumi și infinite vieți el te avea...