Ultima dimineață de marte

Cerul se despletește de giulgiul nopții

În straturi de bleu și rubiniu,

Dantela sculptată a soarelui trezește sorții

Și trupu-ți cimentat este iarăși viu.

Cerul se despletește de giulgiul nopții,

Luna poposește în a soarelui umbră fantastă,

Stelele se sting precum cadavre ce pășesc pragul eternității

Și norii suprimă somnul – pe altar de senin o jertfă castă.

În straturi de bleu și rubiniu

Ale dimineții raze străluce în chip și fel...

Al creației pastel pare vesel și aproape viu –

O reverie ce lasă gândurile opiate în tenebre de castel.

Dantela sculptată a soarelui trezește sorții

Și îi petrece în sufletele inanimate.

S-a dus eclipsa de arome pe aripile nopții

Și biciul aurorei cărnurile pe îndeletniciri le-mparte.

Și trupu-ți cimentat este iarăși viu...

Tu, al nostru templu, te deschide în versuri desmierdate!

Ne punem armurile și ridicăm străbunul stindard alb-vișiniu...

Nemuritori plecăm cântând să eliberăm noeme cenzurate.