XL

O lalea violet, pe corpul nimfei trandafiriu,

Străpunge sufletu-i livid ce odată era viu,

Neantul îi topsichează anima întru a ei goliciune –

Sacrament de sărut profan; leapăd o-nchinăciune

Și o scobor pe tulpina lalelei,

Așternând-o precum un văl catifelat

Peste grădina edenului nimfei.

O icoană plumbuită în ființa ei

Se reflectă în oglinda cerului înstelat,

Căutând sfinte păcate pe ale sale alei.

O cătare

Își căuta cazare

În a mea zare –

Idilică exorcizare...

Imortalizare...

În pastel de chimere din slove-n ruină

Se cutremură monumentul de supt zeii sluți.

Un angel decăzut, în vene i se plimbă o ea divină,

E geamănul meu lichefiat în noi renăscuți.

Eu de mine,

El de sine,

Eu de el și sine de mine

Izbăviți...

Ispitiți

De o lalea violet, pe corpul nimfei trandafiriu...

Îi străpungem sufletul livid și zâmbetu-i e viu.

XXXVI

Din neant răsar în noapte

Stele nurlii și luna plină.

Sub cerurile negre, mii de fapte

Se adună în păcate făr' de vină.

În bordeie ce peste zi fost-au coapte

Adie o mireasmă nudă și cristalină,

E muza a cărei fantasmă o visezi în șoapte –

Lalea cu violet nectar, dalbi nuri și corp de felină.

Într-un act dalb de indisciplină

Al rațiunii grizate și inapte,

În odaia fără de lumină

Pun mâna pe ea, având animile scoapte:

„Ești cea ce în pierzanie mă alină,

Un desert mai dulce decât raiuri șapte,

Sunt hămesit după tine, cu dulceață de afină...

În astă haotică taină fii-mi-vei fidea cu lapte?”

XXXI

O lalea cu cinci petale

O muză cu cinci păcate

O zeiță cu dorințe letale

O fee cu vise întunecate

O nimfă cu isprăvi mentale

O clepsidră cu vremuri complicate

Toate unic ferecate-n dumneatale

Toate de haotic condei devorate

XXX

Un nimb deasupra tenebrelor –

Lalele violet înconjor dalbe roze,

Un nimb de tenebre desvăluie feea,

Felină voluptuoasă, ce dănțuie lubric

Ademenind rațiunea în chimere,

Lăsând vremelnicia muritorilor.

Un nimb de tenebre ce încătușează

Desfătăciunea într-o vrajă

Biciuie daimonul în libertinaj desfrânat,

Împărtășește carnea cu sfinte păcate

Și primește deificarea-n temple de marmură neagă...

Sine dalb de lalele, mine violet de roze,

Tine – nectar și ambrosie diafană.

Întunecimea se așterne nudă între sori și o lună,

Stăpânind lumina prin cristale de plumb hămesit.

XXVII

Colb de drumeție pe plumbuita potecă

Ninsă cu destinații din nori de hârtie,

Tăișul de oțel al distanțelor până la îngemânare

Și milioane de chipuri ce ascultă evlavioase

Mesa ținută de glasul roților de tren.

Un pastel de febrilitate în animile înflorite

Asemeni pajiștimii cu lalele violet...

O lichefiere silențioasă a gândurilor adunate

Într-un carton numit bilet...

Din spatele ochelarilor îți văd fantasma

În secunda eternității ce ne preschimbă

Fuziunea moleculelor în Haos făuritor.