Decesul simțurilor renaște

Decesul simțurilor renaște

Și te abandonezi canibalic întunecimii mele...

Ezoterism al pasiunii mele, te invoc!

Să te abandonezi canibalic întunecimii mele...

Pictezi cu sângele tău putregăit în dragoste

Pe epitaful pergamentului venelor mele

Decesul simțurilor renaște

Căci tu rămâi contopită în a eternității pieire.

Nimfă defunctă a rațiunii pure

Acoperă-mi muribunda scoarță cu diafanul pielii aezilor

Rămâi în istorie căci timpul se scurge iarăși către origini

Decesul simțurilor renaște

Când te abandonezi canibalic întuneimii mele.

The broody brock (an almost Sussex dialect poem)

A broody brock was sitting in the sun

He hasn’t done a dezzick since he was born.

Still, he done something all right: he drove amakin everyone all-on.

He kept bawling at the bedhead stone

Begridging about a beggar’s knees he saw,

On birds wedding day last year.

As big as a mammoth trump it was…

A regular treat to billus about.

And every day and every night the birchet biled

Of his rather bettermost find.

But one day a brady leaves smell fell in the air,

It was our brencheese friend who could not anymore bare.

The purple rabbit arrived as fast as he could brish.

“Heard about this brock in the woods

Who is botchy at boulder-boats and boulder-heads.

I! I am brave and I be the bozzler round this pekid times.”

“Yeah… yeah! But I be making a pawn of money in a porn of this times!”

The rabbit in a rush lathered the brock to the ground

The brock gave the rabbit the latten bells to the head

And so they went all on it the ensuing battle.

Until the mortacious blow was delivered.

The moral one of this misagreed mizmazed tale is so unfit

Cause, you see, the bear had a great weekend and all he could eat.

L’ éthylisme a disparu!

Parole d’honneur! Parole d’honneur mon chou!

Il est discutable, oui, mais certainement est une fatalité!

La dame-jeanne ici grogne qu’elle a la perceptibilite,

Un doux-penser que ne fait pas du courage cette étté:

Tous avons la pépie! L’ éthylisme a disparu!

La capătul ultimului cuvânt

Furtuna perfectă se dezlănţuie într-un fulg de nea

Şi cetatea corpului tău se destramă în fărâme de alint...

Torsiunea de idei într-o uzură de gânduri

Electrifică atingeri divine

Ce te torturează cu

Inocenţa pasiunii.

Suflete descătuşate în neant

Haosului îi readucem degrabă suflarea;

Şoapte va să adie prin aerul rece

Îndulcind somnu-ţi angelic,

Săruturi demente vom împleti

Din fire strălucitoare de viaţă...

Clipe toride perpetue în care,

Preamărită nimfă, îţi dezmierd fin nuda

Privire.

Iubirea topeşte molecule-n robie

Şi atomi de raţiune capitulează necondiţionat

Lăsând eternitatea în nefiinţă.

Timpul devine un văduv efemer

Fără de tăgadă ori răgaz în istorie...

Versuri străpunse de milioane de fiori

Uneltesc sublim în minte

Rematerializându-se în

Următoarele amintiri:

Fulgere ce troienesc în lung şi-n lat

Drămuind prin vene

O zeiţă.

O tiară de lumini şi umbre

Ce se aşterne pe fruntea-ţi senină

Şi transmută sentimente.

Toate acestea vor

Fi fost începute la capătul

Ultimului cuvănt.

Şi uite aşa a mai trecut un an...

Şireturile trecutului şi prezentului se împletesc

Într-o inocenţă vinovată                                                                                                           

Uriaşe porţi se deschid şi moleculele privesc

Iubirea cum ţi-o picur pe buze cu al sărutului venin

Tărâmul mistic al dorinţelor mele nelegiuite

Erotism al zeilor decăzuţi

Acum te vând sufletului sclavă

Să animi şi să desecrezi ăst corp

Astăzi şi mâine aruncate în haos

Ai curs prin venele mele eternităţi

Muribunda tristeţe pe tine te-a lăsat

Aducând abundenţa-n pasiunea fericirii

Ieşirea e aproape dar eu pătrund mai adânc

Trezit de rebeliunea cărnii tale

Rugina de pe oseminte aur devine

Eclipsa privirii tale muşcă din lumina ochilor mei

Cufundă universul în bezna carnală

Uitate vor fi toate pe veci

Toate vor rămâne iar noi vom peregina

Unde haosul e binecuvântare

Nestemată a sacrilegiului uman

Apoi doi eterni întru efemeritatea tuturor

Negură de angelice îmbrăţişări şi dezmierdări pătimaşe

Am păcătuit şi-mi place (scrisoare de spovadă)

Dragă lalea,

Gândurile îţi vor zbura aiurea.

Şi nu fără de pricină

Ci fără de a soarelui lumină.

Îţi scriu în al zilei orbitor deşert,

Unde astrul nopţii rămâne printre zori inert,

Căci vreu a-ţi face mare confesiune

Cu un suflet alb şi pur ca un tăciune:

Fapta-i vinovată! Eu?!...Eu sunt inocent!

Şi să nu crezi că m-am grăbit...

Fiindcă lucru bun şi conştient:

Am păcătuit!

Am poposit în a ta grădină,

Cea interzisă prin decret de regină,

De parfumul vieţii îmbiat.

Acolo am tras pe ai mei spini,

Cei născuţi din lacrimi de crini,

Dintr-odat doritor,

O floare suavă şi renegată

Privirii de muritor.

“Aş vrea să...” îmi şopteşte ea în ureche

Iar adierea vorbelor în sângele meu îşi află pereche.

Timpul desenează o horă...

O fi trecut o clipă? Un mileniu? O oră?

Mă muşcă adânc... trece de epiteliu...

Ajunge la sevă...Obscuritate şi tensiune

Apoi mă paralizează într-o eternă pasiune.

Sorb din al său polen

Şi al tău venin îl înlocuiesc

Cu otrava dulce a înţelepciunii.

Idei...frânte...Suflet...pierdut...

Sentimente...născute....

În genunchi i-am căzut

Ţi-am povestit acestea

Nu spre a-mi cere iertare.

Cruntă este vestea

Dar nu simt remuşcare.

Un fapt în plus astăzi am făcut cunoscut:

Ea este demonul ce m-a renăscut.

Şi totuşi nu pot să nu fiu uimit

Pentru că tu ai rămas îngerul ce sufletul mi-a pângărit.

Şi cum să nu fiu revoltat

Pe zeii ce îl al lor râs isteric şi dornici de hazard

Pe ei care au pus la grădină cel mai înalt gard.

Altare

Castelul a fost reclădit

Câtă vreme ai fost stăpân într-un regat închipuit,

Iar în fiecare clipă scursă pe a timpului bandă

Tot ce vrei e să apeşi pe telecomandă,

Ca apoi din vise ruginite

Să adăposteşti într-însul dorinţe împlinite.

Casa este altarul tău.

Tăvălită în chinurile ordinii supreme

Se ridică şi cucereşte orice redută...

Atotstăpânitoare şi eternă forţă!

Din seva ei îţi tragi puterea;

În ea vei rămâne când istoria îşi începe scrierea:

Îi eşti soldat şi comandant suprem.

Familia este altarul tău.

Nimfă suavă şi fortăreaţă a plăcerii

Te încătuşează în lanţurile tăcerii.

Promisiuni care vreodată nu se vor fi şters

Ţi le oferă alături de întregul univers.

Femeia este altarul tău.

Ei îţi sunt îngeri,

Armură şi scut la nevoie.

Tu....un demon ce îi seduce...

Tentaţie libertină şi plăcere!

Tu în lanţuri şi ei liberi.

Le închini lor o viaţă dulce:

Prietenii sunt altarul tău

Templu pe veci proteguitor

Şi altarelor umil slujitor!

Ascultă şoapta unui bătrân aed,

Ce din haosul vieţii descinde.