Ea despre sine

De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine
Soarele îşi potopeşte lacrimile dogoritoare
Lepădând seninătatea unor Timpuri
“- Ce creatură a zămislit haosul?
În ce baptiseriu din Styx fost-am sfințită în tenebre?”
Repausate stele se oglindesc pe rebeliunea cutremurată a razelor lunii,
Testimoniu al decadenței abisului care îmi curge prin vene;
Sinele nu se descinde prin nucleare şi nalte raiuri,
Adoră să adaste în purgatoriu
Trăgându-mă în lanțuri prin țărâna umedă a sentimentelor,
Până ce îmi simt buzele cuvânt nămolit de amoral amor
Şi sufletul jupuit de pe sâni întru suavă pervertire.
Colbul paşilor mei sunt ombre necartografiate
Ale stării de a fi eu cu mine în Ea.
Scrijelite epitafuri îmi plagiază
Renegatele taine când noemele mi se înfiripă...
Renaşterea la care sunt chemată de simfonia corvilor
Trezeşte întrebări:
“- Oare au putrezit sensurile răspunsurilor?
Care este tipologia continuității?
Unde voi fi fost eu exemplul unui mie?
Sau cum îi zice ăluia de mă vede pastel de înțelepciune?”
Cred că îmi plac unele desnudate burlesc,
Surori care mii de condeie pedepsesc
Zvârlindu-le în eterne temnițe de univers.
De sinele meu stă în ştreang Întunericul preacucernic
Contemplând infinitul ce nu i se cuvine...
Faptă bună şi dreaptă judecată -
Eu doar mie îmi slujesc.

Gânduri pierdute în toamnă

Între ițele de pe vitralii de haos,
Pe ecou de sfărâmate timpuri,
Croşetate pe dalbe oseminte,

Decad lunatece frunze
Gotic - neoromantic pastel.

În ritualul din catedrala sfintelor păcate,
Profită de ivirea celor cinci anotimpuri,

Dansează un vals burlesc
Şi odihneşte-te în stabilimentul antic

Când îți mai revine puterea
Pe aripi de muriu corb,
Să nu mă lepezi surd sau orb
Într-un rai părăginit

La îngemânarea cerurilor.

Îmbracă hlamida neîntinată

A chimerelor de eclipsă,

Acum, precum prima dată,

Scrijelind rune pe animi
Şi aruncă o slovă-n asfinţit...

Aşa știi-voi să ridic degrabă
Stindardele de libertate păgână

În cetate, la ziduri si răspântii,

Pe metereze şi pe turnuri nalte
Să vadă ficior, fee, zmeu sau babă
Că descinzi în al betoanelor purgatoriu -
O urbe a miticilor, mare cât un sanatoriu,
Să le faci dreapta judecată de apoi
Condeielor despletite de muze vechi şi noi.

IX - IX - MMXVII

Șoapta ultimei brize de vară
Pătrunde prin vitralii precum fantasma
Serafică și senină a chipului tău.
Te-ai întors în mine, o îmbrățișare
Pe cordurile deschide,
Iar buzele tale îmi curg prin vene
Precum timpul care a fost și va fi.
Te închipui veșmântată în mătase,
Jucându-te pe aleile dintre cearșafuri,
Lepădând zâmbetu-ți angelic
Să-mi încătușeze sufletul pe vecie;
În părul tău strălucesc tenebrele,
Iar abisul lor hipnotic m-aduce
Lângă tine… în briza ce seduce
Și se duce...

În oaza dintre rai și iad
E un purgatoriu, pe aleile din parc.
Mă plimb prin el așteptând
Judecat să fiu de glasul tău suav...
Să îi simt șoapta cum îmi furnică pielea,
Sau urletu-i de leoaică sălbatecă
Să îmi inspire teama de a te pierde
Pentru veșnicia unui univers sfărâmat
În cioburi de aici, acolo, ieri și odată...
Mi-aș amaneta și moartea
Pentru a te vedea încă o sicră,
Ca apoi să rămân orb
La sentința surâsului tău feciorelnic...
Mă consum în pasiunile țărânei
Așternute ca un giulgiu peste carne
Pentru a-mi zvânta daimonul întru pace...
E un purgatoriu între rai și iad
O oază în care Noi să rămână
Deznudați de Tu și Eu întru
Creație și Neant împletite de Haos.

Noeme și voroave -
Scrijelite, mâzgălite, iscălite,
Anonime și streine,
Își ating soarta una cate una.
Adormit în lanțurile jertfei,
Aproape de viața abandonată,
Îmi regăsesc poarta din arcade
Împodobită cu valuri de liniște.
Întinde mâna să mă prinzi,
Învață-mă din nou să pășesc,
Arată-mi a Haosului savoare,
Învață-mă să gust din taine...
Acum când, cu a ta radiantă vrajă,
La toate m-ai făcut să poftesc,
În iarna care foarte curând vine,
A mea Eternitate vreau să făgăduiesc
Din zori până la ceas de seară...
Vino mereu precum ultima briza de vară....

XXX-VIII-MMXVII

Toamna-ți se prefiră alene
În aleile îngemânate din vene.
Voroave şi simțuri sunt frunze ruginii;
Adie, aidoma unii echou, dinspre minte
Înspre daimon - sacramente rubinii.
Ochii-ți îşi pleacă seninele ceruri
Cătând să lumineze condeie
Întru jerfirea-mi pe altar. Oh, fee!
Adastă toamna-ți preacurată
Drept vecinică hlamidă,
Să mă obscundă în al tău abis,
Sub raza lunii cutremurată
Să rămânem amândoi in vis...

Dimineață de Cuptor

Pentru tine, Selfyshore

Al aștrilor alai, în ale zorilor lanțuri, se frânge;

Orbitoare luciri se sfetesc pe lume;

Nourii de plumb sunt înghițiți...

Precum platanii și trupu-mi e resuscitat...

Bolta e senină și în hronică se trece:

Al aștrilor alai, în ale zorilor lanțuri, se frânge,

Își lapădă crugurile în tristeți și vitralii sparte,

Tocălia, nălțată pe deal, amarnic îl plânge –

Alaiul aștrilor își lapădă crugurile în vitralii sparte .

Orbitoare luciri se sfetesc pe lume,

Evocate de vara ce dănțuie ferice.

Briza proaspătă e o rece ispită, făr' de nume...

M-adastă în ombra bascelelor chimerice.

Nourii de plumb sunt înghițiți

De orizonturile sahariene și hămesite,

Platanii, pe alee, sunt de râul ierbii însuflețiți...

Și se râurează... cure al ierbii râu în valuri smaragdin iscusite...

Precum platanii și trupu-mi e resuscitat,

Noemele-mi peregrinează la feea din cetate;

O fost Timpul infinit, o sicră mai am de așteptat...

Iar apoi animile-mi de icoana ei fi-vor grizate.

Bolta e senină și în hronică se trece

Veleatul nou... la cirta de aezi și barzi sortită,

În vetuste pergamente, a se petrece...

Dar fapta-i bună faptă și, parol!, nedovedită!

Fapta-i bună faptă și, parol!, nedovedită!

Apoi, animile-mi de icoana ei fi-vor grizate...

Și se râurează... cure al ierbii râu în valuri smaragdin iscusite...

M-adastă în ombra bascelelor chimerice,

Unde alaiul aștrilor își lapădă crugurile în vitralii sparte.

Gând de călător I

Cercetam veche cetate
După slovă, în pietate
Dară m-am năpăstuit
Când boreasă mi-am găsit

VIII - V - MMXVII

Ce este un cuvânt?

Zice-se că-i simțământ

Rămas, cu legământ

De semne, pe pământ...

Dar voroava hronicată

Și de odinioară dată?

Ea, oare, ce mai este?

Dragii mei, să știți

Că nu o să ghiciți.

Căci voroava-i, timpuri peste,

Altă slovă de poveste,

Scrijelită cu semne alese

În pergamente, unde țese,

Atent, muritorilor destine

Și, aezilor, muze și metrese.

De vorba-mi ascultați

Crezare oare-i dați?

Are verb, are discurs,

Glasul în lapte și miere curs,

Dar, cu o zicere de conferință,

Caută pretext să dea sentință,

Afirmând la intervenție:

„Angajamentul e doar o pretenție!

Texte și pretexte, caută fee!

Dar, la ceas de noapte:

Interjecții și onomatopee,

Grai păgân în șoapte!”

La cazanie, cu limbă și boace,

Taifasul muzei nu se înțelege –

Prilej nimfei de a se preface.

Dar pe considerent de veste,

Cu motiv și mobil în zodia învinuită,

Fără de rațiune și temei pricinuită,

Altă slovă, a muritoarelor tristă poveste,

În mod nemotivat! Greu de boală articulat,

Aedul mărturisește că în taine păgâne a contractat,

Spunerile de se recită cu ombre de răceală: „Neveste!”

Clipa de indoială

Această noemă versificată 
Îți este dedicată
Numai Ție 
În vecinicia ce va să vie. 

Orologiul se liberează în atemporal 
De Amor, glas care se întreabă 
“Ce este pe lumea asta mai puternic: 
Slova şi gândul sau foaia şi rândul?” 

Şi pe-Amor încearcă altă îndoială, 
Spusă în şoapte, cu sfială: 
“De condeiu-mi scrie ce stă pe buză, 
Unde oare-mi voi câştiga vrednica muză?” 

Dezgustat, renunță la nedumeriri, 
Văzând închipuiri şi alte uneltiri… 
Din iad de cotidian tipărit măiastru 
Amorul se retrage în saharian… sihastru. 

Şi-n păciuirea ce-i devine oază 
Vede ombre denudate în jurul la o rază; 
Trebuie sicre şi veleaturi, 
Amorul meditează 
Suav şi dulce “poate” alene-ntruchipează. 

Nu are slove noi, dar uitata grafie 
Îi revelează Universul pe care nu-l ştie: 
Cu fecioare, altare, divinități şi rituri păgâne, 
Cu barzi, cavaleri, magie… rămâne 
Pana un haos şi începe să îngâne 

Un lament burlesc ce conjură junii; 
Corbii răspundesc ecoul sub Sonata Lunii… 
Pe Amor îl cuprinde curajul din legende, 
Se-ntoarnă la zămisliții zori, 
Criticii de bolta cerului să-i suspende; 

Revino precum Sânzienele în visuri 
De azi, tu eşti acesta, numită Amor, 
Condeiu-ți să nu realizeze compromisuri 
Scrijelește, Amor, 
Voroave de zor, 
Fi demnă şi degrabă te amuză, 
Tu eşti sânta dualitate: scrib şi muză!

Ombra XVIII

Șopote, ehouri, înfiripate chimere

De ale mele muze mă tem

Pergamentul gogește sleit în tăcere

De ale mele muze mă tem

E o primăvară spânzurată saharian

De bolta cu nouri de plumb; o temere

Se plimbă nevrotic în vene de ruginit fier

Relevă șopote, ehouri, închipuite chimere

Vin denudate în valsuri tempestuoase

Cu nuri nescriși încă de buze

Cu poeți între coapsele lor abandonați

Cu siluete de amazoane maiestuoase

Anonimele caligrafii, în icoane de muze,

Devin capodopere de zei grizați

Dănțuie... în sicre petrecute efemere

Noaptea se lasă... dănțuie burlesc... să le chem

Cu șopote, ehouri, conjurate chimere?

De ale mele muze, eu, totuși, mă tem.

Și mă tem de ale mele muze

Mă tem că nu-mi vor mai picura

Slove pe buze

Că mă vor alunga din tenebre în lumini

Nu îmi vor mai fi călăuze

Poate mă vor zări printre arini

Și vor începe să se amuze

De soarta-mi de aed

De noemele-mi difuze

Dar cât timp haosul e fraged

Eu mă tem de ale mele muze

Cerurile toate le știu de păcătoase

Pe ale mele sfinte muze

Dar sunt feroce de frumoase

Și nu e chip sau îndoială

Obliterate sunt și scuze

Când din neant vine unica răceală

De ea ne temem și eu și ale mele muze