Amintiri II

Să ne amintim acum de noi
De vremurile când unu plus unu făceau zero şi nu doi
Cuvinte dulci prin pahare aliniate
Şi adevăruri spuse ca lucruri trecătoare...
Am fost ca două păsări temătoare
De propria ignoranţă alintate.
Nepăsarea am luat-o ca virtute
Suavă-i rătăcirea.

Şi totuşi astăzi ne oprim
Să trăim momente nedorite
Un ultim pact ne liberează.
Razele viselor, de realităţi umbrite,
Tresar şi renasc când al nostru condei dictează
Şi omenirea îşi va aminti de noi
Creatorii vremurilor când unu plus unu fac doi.

Amintiri I

Să ne amintim cum a fost odată
Când zbura frunză cu frunză
Şi cădea pleată după pleată.
Din neant şi al sabiei tăiş imperii răsărite
Ce apoi prin complot şi venin au rămas pe veci pierite
O umbră e istoria
Lumina nu se vede
Viaţa e o gherilă ce se autopersecută
Omul decade într-un strop de limpede
Îngerii în ghildă schimbă meseria
Trafichează suflete....destinaţie necunoscută.

Corbul şi mormântul

A patra lună dintre nori apare
Şi tu pui dalbe petale la mormânt...
Îmi strigi numele şi plânge o lume apusă
Şi tu pui dalbe petale la mormânt.

Îngeri cu aripi frânte sufletu-mi dezgroapă,
La gât salbă au să ţi-l pună...
A patra lună dintre nori apare
Iară tu....corbule...faci ultimul drum
Fără răgaz de când ne-am despărţit aici ai poposit
O lume cu două suflete pereche din care unul a asfinţit.

Culcuşul este gata. Ochii tăi turcoaz se-nchid....
Un sărut de bun venit şi braţele ni se deschid
A patra lună dintre nori apare,
Şi tu ai pus dalbe petale la mormânt.

Toamna într-un vis

Adie un fulger în aerul rece...
Te mângâie stropii ce cad neîncetat...
Un sărut te înfioară când prin vene îţi trece,
Te mângâie stropii ce cad neîncetat
Inimă înlănţuită ce a primit descătuşarea.

Norii gri zâmbesc leneş şi te poartă pe braţe
Adie un fulger în aerul rece
O oază de lumină într-un deşert al vieţii
Frunze ce părăsesc coroana pădurii
Şi ţi se împletesc în haine în căldura gheţii.

Inimă înlănţuită ce a primit descătuşarea
Un sărut te trezeşte când prin vene îţi trece
Adie un fulger în aerul rece
Te mângâie stropii ce cad neîncetat.

Monstrul cu ochi senini

Din neant născut,
Crescut cu praf de stele,
Te arunci în abis
Căutând îngeri în iele...
Prăpastia e o dulce plăcere.
Trăieşti realitate, pentru noi este vis
Când vii şi apoi într-o clipă dispari
Sacru monstru ce iubeşte-n tăcere
Un chip ce l-ai şters ca un tatuaj.
Timpul, un trădător prefăcut
Îl dai uitării drept sclav;
Apoi, prin ai destinului ochelari murdari,
Ne dai speranţă şi ne iei din curaj...
Te pierzi printre noi cu ai tăi ochi senini,
Sufletele de inima ta le anini;
Căci deşi nu ai glas suav
Pentru eternitate ne pierdem în tine.
Viaţa devine egalitate
Atunci când corpuri de tine animate
Adorm iubirea în spasme violente
Prezentând un simptom de libertăţi
Şi având drept stimulente:
Un monstru cu ochii senini.

Naked truth

Burned in a past of horror lies
You stay pure under the trembling sky.
Lie there in your special way
In front of my eyes to be,
Blowing everything away,
Embracing me with thy thoughts
For you want me to see
Every second as it is.

As you reorder a lifeless mind
You teach the meaning of the past
And the never speaking of the future
Because the present is a slave of time…

Endless circle of painful pleasure:
You strip from your flesh,
With your whispers turned in sweetest shackles
You hungered me for a reality,
Pinned me to every wall and floor…
When I bitten your breast
You melted my bones;
I feasted upon your blood
Learning that you are the raw core
I’ve been seeking through the depths of the abyss
And upon your gaze I submitted…
Forever.

In this darkest hour
I desire you ever more
For you are...
Naked truth

The assassination of a tulip

The light in slumber has faded
And the eternal night has begun.
You are feeling jaded
Guess you should have run.
Lightning and thunder roam the darkest sky
They try to hide your sins from my eye.

Suddenly you torn apart
And stripped you are from your once green leafs
As they fell yellow in the dirt.
You are no longer safe and you feel scared,
Petals reject your soulless body…
They went for a new tomorrow in the shade.

Horrified of your appearance you try to escape
But my thorns are the sharpest blades,
They embrace you for a rapture of shivers…
Your blood streams now in rivers.

Forever severed from this world
Fallen angels enjoy your scarred taste;
Now go with them
And never return, not even make haste
No one will say because only time knows
How a tulip was assassinated by a rose.

Bestia Neagră

Povestitorul vostru era cel mai speriat:
Urecheatul urecheaţilor,
Iepuraşul cel Pufos.
- Spuneam această poveste cândva pe înserat
Să nu mi se cunoască fapta
Şi mi se mai aude astăzi doar şoapta:
“…În negura vremurilor
Un nou mit se naşte...”

În flăcările zilelor negre
O viaţă gingaşă se aruncă
Şi din a sa preistorică redută
O nouă nimfă se naşte...
Se spune a fi o fiică din Haos,
Semeaţă o văd cum păşeşte,
Din spuma întunericului răsare;
Din peşteri încă o preaslăveam
Şi gânduri şi raţiune au pierit
Când pieptul îi tresare.

În lanţuri grele mă face să renasc.
Mă urmăreşte prin a norilor ziduri...
Ochii ei sunt faruri de umbră
Într-al luminii ocean;
Mă sparge în fire de nisip,
Cu al său zâmbet îmi taie venele
Si apoi mă fura într-o clepsidră
Făurită din a nopților zori
Şi mă soarbe cu un singur sărut.

Efemeră durere mascată de noi celebrări...
Pierdută în aburi şi ceaţă eternitatea este.
Ajunge o clipă ca să mă îmbete,
Căci în ale zeiţei braţe mă cufund.
Prins într-un taifun de suflete,
Eu...o simplă trestie
Supusă în libertină robie
De o neagră bestie !

Am spus această poveste cândva pe înserat...
Să nu mi se cunoască fapta.
Astăzi prin lume eu sunt plecat
Şi mi-a rămas doar şoapta:
“…Locul, să ştiţi, nu este vacant
Voi reveni de Paşte!”

The laughing ends of thirteen smurfs

On a vast shore of a wasted land,
Where the greatest gods fail to appear
And snow is melting into sand,
When angels forever disappear,
Then the adventure was beyond time set.

In the search of their lost faith
Trapped in a soulless net
Jack, Josie, Jill,
Anthony, Roland and Helen,
Ginger, Mikhail, Little Will,
Mary, David and Belen…
All of them led by the brave One.

Thirteen smurfs had set to sail
But just then One committed suicide…
For he has broken a nail.

Twelve were then in disbelief
And while they were mourning and in grief
The black sun turned David into a swine
Therefore he was served for dinner: roasted,
With whisky and wine.

Then one day out of the blue
The smurfs went in pursue,
And found Jack and Jill
In the fridge standing still.
With this note kept walking Jill and Jack:
“Hey guys! We left you a bill…
For paying the crack!”

And so ten smurfs were left to do the unworthy task.

After a while beneath the snow
Josie was given a dirty blow:
She dived with her sharp mask;
Then “Is that a shark?” Little Will had to ask.
And with rusty spears began to plow.

Closer they get in a small band
But Mikhail and Roland went swimming in the sand
And their pink flesh and rainbow eyes
Attracted mermaids in disguise.
Mikhail wanted them, Roland followed him…
The mermaids soon tasted the new found dream
When the two of them became a double flavored ice-cream.

Shattered dreams beneath the sky
How rude of Mary not to say goodbye.
From her cabin she broke her wings
Going berserk when trashing clouds with rings.

Anthony, in anger, as a twisted fate,
Blew his cape and drew his sword
But in the second of the hate
He fell down, struck by a simple word.

Little Will for never-ending days
Is now chasing stars as his mind stays
Forever on a mountain’s peak,
Where a bear’s axe has found a leak.

Ginger is young and sweet
But Helen made a prank
And put her deep… six feet,
Driving upon her a 30 ton tank.
But that was not all of it
As Helen felt Death’s rhythm on a drum beat:
The mighty gun she tried to fire.
But exploded into shinny moons
And behind ninety runes
She hanged to bits in the barbwire.

Belen, of them, was the last
And she almost achieved her goal… so fast
That she could smell it and went talking:
“Yo no soy uno de ellos cabron!
Soy un pitufo latino hasta el hueso!
Y tengo la fibra, incluso en mi sangre!
El verdadero negocio hombre!”
But just as she finishes the word
Lightning struck as her smile fades
And she becomes a shadow.

So dear reader the story bends
When thirteen smurfs meet their laughing ends.

Un diamant întunecat

Un diamant întunecat se naşte
Din al luminii geniu de cristal
Explodând în al sufletului vulcan
Şi cutremurând ale raţiunii plaiuri.

Norocul sângerează în orbire,
Îngerii respiră şi decad,
Soarta e îmbăiată în noroi,
Moartea devine a vieţii mireasă,
Iubirea doarme într-un ultim vis
Pacea se trezeşte în război
Iar iadul redevine, în haos, paradis;
Luna se face rază în nemurire
Soarele se stinge într-o clipire
Şi răzbunarea stă pe al treilea piedestal.

Eu cad în genunchi sleit de putere
În timp ce tu mă-nfăşori
În lanţuri putrezite în durere
Şi-mi aminteşti de cel mai blestem între blesteme:
Un prim şi ultim sărut între doi rătăcitori.

Dialog în ceaşca vieţii

Eu şi cu tine. Două picături născute pe tăişul universului şi care s-au întâlnit în ceaşca vieţii, fiecare dând savoare vieţii celeilalte. Eu şi cu tine. Într-un dialog care a transformat o poveste în mit şi mitul a devenit o realitate ce a dăinuit până în amurgul civilizaţiilor.
- Bună!
- Bună să-ţi fie inimioara!
- Ce faci?
- Bine.
- Eşti cam scump la vorbă sau mi se pare mie?
- Scump?! Pe criza asta?! Nu te cred...
După trecerea unui batalion de minute şi a unui regiment de băuturi şi vorbe, împărţite în mod egal între noi...
- Ce părere ai despre genele mele?
- Au un aspect plăcut, am răspuns eu un pic timid la început, dar pentru o mai mare acurateţe voi da un răspuns după ce ma voi delecta gustându-le.
- Serios?! ai spus uimită de un răspuns venit din neantul imprevizibilului. Cum poţi să le guşti?
- Delicat şi în acelaşi timp rapid, asemeni unei brize de vânt în dimineaţa unei zile de vară.
Realizând mirarea de pe chipul tău am plecat capul si am început să-mi caut cu disperare un punct fix spre care să privesc, orice punct, cât mai departe de ochii tăi. Tu insă mi-ai luat mâna în palmele tale şi ai pus-o pe pieptul tău, spunându-mi cu glas suav, şoptit:
- Dar despre inima mea, ce crezi?
- Este mătasea cea mai fină ce îmi îmbracă sufletul dezgolit, iar vocea ei este unica raţiune ce îmi stăpâneşte simţirile.
- Atunci rămâne să aduci ofrande zeiţei nou-găsite...
- ...Sunt dispus să plătesc oricât, după pofta inimioarei tale şi până la ultima picătură de sânge ce îmi curge prin vene...
- Prea bine, voi fi răsfăţată...
- ... în sărutări eterne pentru a-ţi întuneca raţiunea şi a-ţi descătuşa pasiunea pentru acest biet muritor.
- Ce haos eşti!...
- Şi numai gingaşa şi luminata zeiţă ce stă în faţa-mi poate să recreeze ordinea armonioasă a acestui haos.
- Mergem pe burtă ca de obicei şi nu va şti nimeni.
- Normal! Oficial am toată lumea într-o palmă.
- Şi eu sunt în cealaltă palmă...
- Şi eu care te credeam deja cazată în inima mea! La naiba! Iar am greşit ecuaţia! Te am în planuri să ştii.
- Ce planuri?
- Mari.
- Ale mele sunt şi mai MARI.
- Să înţeleg că ai deja nunta, copiii, nepoţii, strănepoţii incluşi în ofertă?
- Nu. Asta nu era în ofertă.
- Ştiu că nu ai voie până la majorat, am răspuns surâzând.
Apoi i-am expus planul meu de a o răpi ce va fi înfăptuit la primul fir al ierbii, când primăvara se va trezi din somnul ei dulce.
- Îţi cam place să te joci cu mine. Bine că ai spus aşa, ca să ştiu cum stă treaba.
- Acuma ştii! Interesant va fi de văzut cum vei folosi informaţia obţinută. Vom găsi şi alte jocuri... pentru... diversitate!
- Îţi plac jocurile ţie! Să vezi când voi găsi eu jocuri pentru tine.
- Ce drăguţ din partea ta. Abia aştept.
Speriată de spontaneitatea răspunsurilor şi gesturilor mele, ai dat să fugi. Am alergat după tine, te-am cuprins de mijloc şi, cu glasul scăzut, ţi-am grăit:
- Nu te speria. Promit să te răpesc cu blândeţe. Îţi dau cuvântul meu de pionier!
- Mă mai gândesc, să ştii, dacă voi veni cu tine… În funcţie de cum te comporţi până atunci…
- Se mai schimbă lucrurile, până atunci poate voi deveni cuminte dacă....
- ....?!
- Dacă vei şti să mă dresezi.
- Oare?!
- Există un singur mod prin care putem afla, nu?
- Da, ai dreptate! Şi am găsit şi metoda ideală. În geniul meu diabolic am decis că te voi supune la tortură veşnică în lanţurile căsătoriei.....
- Doamne! Şi abia îţi crescuseră aripioarele de îngeraş!...
- H!..H!...Hei! Ce ai făcut? Ai leşinat? Off, nici măcar nu am ajuns la partea cu până când moartea ne va despărţi!

1000 de ani

1000 de ani au venit
1000 de ani se vor duce
1000 de ani trecutul şi viitorul
1000 de ani într-o secundă se împletesc
1000 de ani cu tine să-i împart
1000 de ani de tine mă despart
1000 de ani am învăţat să iubesc
1000 de ani căutând în senin şi grotesc
1000 de ani prin umbra lui Haos
1000 de ani sentimente, furtuni de nisip
1000 de ani întrebări luminate de timpul ascuns
1000 de ani toate cu un singur răspuns
1000 de ani de când te-am găsit
1000 de ani în armonie este ursit
1000 de ani urcând ai vieţii 1000 munţi
1000 de ani cu tine în tot atâtea nunţi

Crăciun însângerat

Anul 5035 după Marele Apus. Oamenii au abandonat Terra cu secole în urmă, plecând spre planete care încă mai au stele ce scapără flăcări şi produc lumină orbitoare. Dar planeta nu a rămas pentru mult timp pustie. Din întuneric s-au ridicat noi forme de viaţă, copii ai Haosului. Suntem în luna gerului negru, ziua 23. Ultimile bastioane ale vechii ordini, Atelierul şi fortăreaţa care se ascundea sub el, zac pustiite şi în dărâmături după un asediu de 3 zile. Fluvii de sânge şi munţi de cadavre. În acest peisaj el se trezeşte.
...Fulgi de nea... Fulgi mari şi gri de nea alunecă leneş în aer.
Dau la o parte inima titanului, deschid ochii printre stropi de durere şi caut un punct de sprijin în jurul meu. Găsesc femurul unui barbar şi îl pun imediat la treabă pe post de baston. Mă ridic şi ameţesc un drum chinuit, o potecă printre miile de arme ce vor ajunge pradă ruginii şi corpuri aflate în stare de putrefacţie. Barbarii au fost avangarda noastră. Ei au servit drept scut şi prim val, având ca misiune deschiderea unui drum sigur spre Atelier. Au creat un vârf de lance străpungând ploaia torenţială a săgeţilor ce zburau din arcurile şi arbaletele elfilor. Un singur punct suficient pentru Corpul VIII al armatei noastre să ajungă faţă în faţă cu Atelierul (Regimentele de infanterie 13 - Vampiri, 11 - Vârcolaci şi 19 – Minotauri; Regimentul de cavalerie 122 – Centauri şi Regimentele de artilerie 7 – Ciclopi şi 28 – Hidre).
Pe potecă observ jumtate de mumie, fără chip şi cu bandajele arse. Trebuiau să lupte alături de noi în ariegardă, însă ne-au trădat pentru Omul în roşu. Ne-au atacat prin surprindere, într-o tentativă de a câştiga timpul necesar pentru baricadarea fortăreţei de sub Atelier. Încercarea lor a fost în zadar, iar drept răsplată au fost folosite pe post de proiectile incendiare la catapulte.
Uitându-mă înspre Atelier observ lumini cenuşii, lumini ce ma întorc la o altă amintire dobândită în acel câmp – bătălia aeriană a harpiilor cu licuricii şi zânele în atacul de noapte din a doua zi. Un curcubeu de sunete şi culori mă inundă şi mă regăsesc dând comanda harpiilor de a avansa şi a contracara atacul de noapte. Abia ajunseseră în dimineaţa acelei zile şi, fiind mai odihnite şi însetate de luptă, au decimat atacul zânelor şi al licuricilor. În baza acestui succes am construit asediul din următoarea zi.
Femurul barbarului se rupe în două. Mă uit în jos. Zăresc aripa frântă a unei harpii. O ridic de la pământ şi o reaşez într-o nouă structură, improvizând o atelă pentru a putea păşi în continuare prin această plăcere a suspinelor spre destinaţie.
Iau, de asemenea, securea ce separa capul unui minotaur pe din două, lăsând să se întrevadă aşezarea straturilor de circumvoluţiuni ale creierului, şi mă îndepărtez de Atelier. Sub el, fortăreaţa rămasă în ruine a devenit între timp o a doua casă pentru troli şi orci. În bezna întunecată a adâncurilor ei au fost cei care au găsit pasajele şi intrările ascunse, decimând batalioanele unicorni şi golemi care se pregăteau în secret de contraofensivă şi regimentele de pitici veniţi pentru a crea noi sisteme de apărare şi mecanisme necesare ofensivei. Tot ei ne-au adus în alianţă pe puternicii necromanţi. Prin urmare, această răsplată de nimeni nu le poate fi contestată şi li se cuvine de drept.
Un zâmbet larg îmi invadează chipul în timp ce gândesc: „Necromanţii! Nu poţi trăi fără ei.” După căderea Atelierului şi decimarea parţială a fortăreţei, Omul în roşu a primit întăriri: grifonii, titanii şi dragonii – ultima linie de apărare organizată. Necromanţii s-au dovedit, în final, a fi mai puternici prin număr şi cruzime...nu au lăsat nici o speranţă în urmă...nici măcar pentru umbre.
Las în urmă acest câmp al morţilor şi mă îndrept spre un joc de lumini vrezi ce păleau în lumina felinarului roşu ce le veghea. Ajuns în dreptul lor observ o formă sfărâmată şi răsturnată a ceea ce probabil a fost un vehicul de transport. Luminile verzi erau în fapt flăcări, flăcări ale unor focuri întreţinute de lemne din vehiculul răsturnat. Întreb ce este cu focurile şi cu acel far care luminează mereu la aceeaşi intensitate şi pare că nu se mai stinge.
„- La aceste focuri pregătim delicatesa zilei, pentru cerberi, domnule: friptură de ren. Iar acel felinar este creat după specificaţiile primite şi are drept componentă principală nasul uneia dintre aceste creaturi... Rudolf parcă îl chema...”
Atunci realizez că aici a avut loc ultima activitate militară a atacului nostru – ambuscada asupra Omului în roşu şi acel morman de lemne era, în fapt, sania lui. Lângă morman observ o dâră de sânge. Încep să o urmez pentru câţiva metri, după care mă opresc.
În faţa mea era un bătrân cu barba albă şi încâlcită, părul alb, ochii plini de disperare şi având pe el doar o pereche de izmene roşii şi o singură cizmă roşie în piciorul stâng. Cealaltă i-a fost smulsă cu tot cu piciorul drept şi cu mâna de pe acea parte. Probabil opera unuia dintre cerberi. „El este! În sfârşit! Omul în roşu! Moş Crăciun!”
Inimile îmi bat din ce în ce mai alert în timp ce pun mâna pe securea smulsă dintre coarnele minotaurului. O ridic...şi dintr-o singură lovitură o văd cum trece de la un umăr la celălalt lăsând capul să alunece pe zăpada proaspăt înroşită de sânge.
Ridic de pe jos capul şi îl aşez cu mare grijă şi deosebită delicateţe într-un cufăr adus de doi dintre soldaţi. „Mi-am făcut datoria de rege: am condus oştenii spre o nouă victorie. Mi-am făcut datoria de tată: anul acesta de Crăciun îi voi dărui fetei mele cadoul pe care şi l-a dorit, cadoul perfect pentru colecţia ei: capul lui Moş Crăciun!”

De ce n-a fost sa fie?!

De ce n-a fost să fie
Să aibă o iubire senină şi apărută
Ca o rădăcină pătrată extrasă din a vieţii beţie,
De toţi preadorită şi de nimeni cunoscută?!

De ce n-a fost să fie
Ca tu să-ţi doreşti
O viaţă tumultoasă ca un somn adânc;
Cu visele cele mai dulci
Asemeni celor avute de un prunc,
Când te trezeşti să ai impresia că te culci?!

De ce n-a fost să fie
Să aveţi o armată de idei în loc de soldaţi
Care să treacă şi prin carne vie
Inspirând mai presus de aerul ce-l respiraţi?!

Şi-acum iarăşi cad în robie
Şi mă retrag în sinea voastră
Condeiu-mi însă va renaşte din umbra cea măiastră
Deoarece aşa a fost să fie.

În anotimpul minţii mele

Ceaţa gândurilor coboară mişeleşte,
Peste o inimă ce nu mai bate
Dar care mai iubeşte.
O măreaţă cetate zace astăzi în ruină
Distrusă de umbre ce se ascund în lumină,
De îndată ce ploaia asupra-i se abate
Peste suflet curgând a unei alte vieţi rugină.
Liniştea urlă printre sentimente împietrite
De dorul unui imperiu ce loc în astă lume nu a mai avut...
În tristeţea plumbuită de făţarnice pietre ce au fost năruite
Orologiul nopţii ora haosului a bătut
Şi fantoma zorilor de mâine se acoperă în uitare.
Au fost povestite multe vise... tu, cel mai frumos dintre ele!
Dar toate... sub eterna umbră au dispărut...
În anotimpul minţii mele!

Crezul unui critic

Din cutie scot condeiul magic. Îl bag în călimară
Să soarba cu sete din licoarea ce ma transformă din prinţ în fiară.
Cu el singur poţi să zbârleşti ori poţi să scuturi
Până şi ciuful pe care l-ar fi putut avea cel mai pleşuv dintre vulturi.

Îmi încep critica în cuvinte ce pentru voi sunt lanţuri grele.
Iarna vă aruncă în eterna beznă, gerul cel crud îşi arată mânia,
Voi sunteţi doar nişte igluuri în zăbrele
Ce-şi pierd în umbra soarelui nevinovăţia.

Apoi îi invoc pe antici barzi şi înţelepţii aezi
Să mă transforme în lup, voi jucându-vă rolul de iezi:
Uniţi într-un singur suflet să-l simţiţi cum se înfioară
Şi devine din porumbel al păcii o muribundă cioară.

Jealousy kills (and it’s always the rose)

This is another story by ancients bards told
About a white rose and his actions unwise and bold.
It is a wind’s whisper that at night in the gardens he might have been,
At timeless pleasures the moon soon shouts that he was seen.

Thrusting with every single thorn
And toying with an angelic iris early born…

But some time after he was broken found
His thorns ripped apart and his petals shaken,
The leafs were burned, his pestle spread on the ground
And the very essence of his breath taken.

So the rose was gone to pay Death’s bills
In just a second and out of the blue,
Because jealousy always kills
When a turquoise tulip finds those rumors to be true.

O stea întunecată

În umbra Lunii de iubire înmiresmată,
Sub un cer albastru,
Măreţul Haos în a sa judecată
A mai creat un astru:
O stea întunecată.

Mai puternic decât Soarele străluce
Deşi neagra beznă o înfierează;
Cu al său surâs senin şi dulce
Pe loc inima-ţi crestează,
O stea întunecată.

Într-o ordine prea pângărită,
De o minte amară în iluzie recreată
Ea va fi mereu sfântă şi iubită,
Ivindu-se imaculată…
O stea întunecată.

În haos adevăr prevesteşte
Şi pentru suflet reanimare aduce,
Iară primordialitatea găseşte
Cum în a sa dominaţie se produce
O stea întunecată.

Timidă, Umbra o ascunde
De-ale noastre legi predefinite.
Cu glas suav ea îi răspunde,
Răzbunând a Nemuririi ursite
O stea întunecată.

Venită într-o lume de Timp uitată
Ea mă seduce…şi eu, clipind,
Prin fereastra sufletului însângerată,
Arunc braţele ca să cuprind
O stea întunecată.

Brusc mă trezesc în nimicime,
Cu darurile ei în dezordine ambalate…
Şi prin sărutări sublime
Mă acaparează şi mă duce spre ebrietate
O stea întunecată.

Şi-apoi, într-o scânteie,
În vise iarăşi mă cufund.
Nu ştiu de-am fost doar o idee
Sau doar un început de gând
Pentru o stea întunecată.

The way of a thorn (into a tulip’s heart)

There is a song yet unseen,
Before the times when Gods fled this world
Written from myths and legends,
Where knowledge was gold.
Also there you might have been,
Either young or old
But forever a queen.

In that day I was presumed to be born
From pleasure and pain…
I took the shape of a thorn!
The only one that by blood your innocence will stain.
I’ll scar your flesh with my sting,
I’ll drain your stealthy soul
And gain every second of your life under my control.

You I enjoyed to pierce, love and defy,
Under my spell you learned to sing or to scream.
Being your eternal drug and every need
Soon you felt me even into the nights when you dream.

And we can presume thereby
That you will turn me into your new creed.
Before this world will soon be gone
You’ll take me in your heart and we shall be one.

The love drunk rose

There was only one land outside the universe’s desert
Everybody knew those times as the ninth moons eve
Into the greatest adventure were embarked you and I
Under the merciless whirling ocean were you.
But before the dying sun threw his last thumb
Emerging from Chaos, the universe created me
Striping the flesh and making a soul to protect the goddess
Covering with my wings your heavenly body and turning hypnotic.

Intruding your world and make you subdue,
Lurking the last drop of your innocence into my dreams,
Overthrowing everything else and choosing you as my mistress,
Vixen, angel, the light that will guide my dark life,
Even now you make me bow under the power of your kiss.
Yet, the gods themselves blessed this unholy union
Obliterating every notion of in-between and
Uprising the Chaos and turning it into harmony.

Journey! We started to creep from shadow to light and back
Easing down life and death, sun and moon;
Thrusting every independent notion
And creating subjected new life forms,
Inspired by the only thing we knew,
Meanwhile subjugating every uproar
Everlasting love and nothing else between us.

Turning the tables of time and space,
Invading and enslaving my rotten soul;
Absolute surrender was your aim and your goal.
My thoughts, my words, my actions now taken
Only you, until Chaos’s rebirth.

The poisonous tulip

On this day my dear let’s take a trip,
When this world has fell asleep
In a golden rusty sweet upkeep.
Here, I thrusted your heart with my kisses tip.
Then with my spikes I enjoyed your hip
With my bare teeth your turquoise petals I started to rip
Unable to realize that your love dragged me so deep.
As I felt the cold whisper of your heavenly lip
And inside me you started to creep
In your enchanting arms I took a leap.
The gods suddenly started for me to weep
When inside my soul they took a peep
For I was eternally yours to keep
Ever since the moment I kissed you, my poisonous tulip.

Eu si calculatorul (intalnire de gradul bit)

Am iesit din cusca viselor numita dormitor
Pasind in sufragerie cu ochi mari si cu mult zor
Ca sa ajung la timp….Uimitor!
La intalnirea cu primul meu calculator
«- Home computer ma numesc
Si in 1991 m-am nascut.
Cu tine vreau sa ma imprietenesc.»
Spuse el sfios…Eu am tacut.
Si era solid, masiv ca stanca,
La desert casetele-mi manca,
Cabluri lungi si mufe mari,
Tentacule si taste tari.
L-am indragit din primul minut
Si impreuna am crescut.
Si pentru ca nu stiam eu operare
Citeam manuale de utilizare.
Ne-am jucat si ne-am distrat
O lume noua de-am creat
In care timpul pieirii a fost dat.
Apoi a venit vremea sa fiu baiet…
Oroare or miracol numivei poti
Cand am aflat de internet
Si in gazda de socoti
Am primit niste nepoti:
Unul era computer personal,
Altul laptop parca se numeste
De noi adesea se foloseste.
Unu-i mic si unu-i mare,
Unul plimbaret si unul static;
Iar lucru deloc banal,
Drept sa spun… un pic emfatic,
Au fost ucenic si asistent
De m-au ajutat urgent
Sa-mpusc virusi ca fiare.
Am trecut din hop in hop
Cu ele am fost mereu in top
Si urmeaza, undeva, in zare,
Cand vor ajunge la pensionare
Sa le pun sa se prezinte…
Tasta pentru dinte.
Adevarul, sa stii, ti l-am grait
Dara de tu nu i-ai indragit
Noi rugul ti-am pregatit.

O fantomă îndrăgostită

Te pupăcesc cu drag şi spor
Pisicuţă mică şi gingaşă,
Până ce ai să torci ca un motor
Şi fiecare celulă îţi devine un bebeluş în faşă.
Şi te răsfăţ şi te îmbrăţişez
În toată fiinţa mea vreau să te cooptez.

Tu eşti un înger, eu sunt un tiran.
Arunci în mine un fulger şi mă cazezi în al dragostei han.
Îmi pierd regatul, îmi pierd raţiunea
Când tu în suflet îmi deschizi rebeliunea.

Aş vrea să-mi fi iubirea, aş vrea să-ţi fiu iubitul,
Universul întreg să-l cuprindem
Şi să topim soarele cu inima,
Cu stele luna să o împingem
Până ce soarta ne-o ajungem.

Cu un sărut frate cu infinitul
Şi mai pur decât însăşi viaţa
Mă pui în genunchi,
Mă subjugi în lanţuri făcute din braţele tale.

Din această îmbrăţişare nu mă va dezlănţui nici măcar moartea
Păşesc pe tine; eşti prima, ultima şi unica mea cale.
Pentru mine nu mai exişti decât tu şi nu mai există deloc ea....
Eşti singura ce-mi aduce alinarea.
Şi apoi, ca o supremă dorinţă,
Noi devenim o singură fiinţă.

Medieval - fiul lui Sarazin

Le soleil se leve comme un ange demoniaque de l’ombre dell’ obscurité
Et la cloche sonne pluintive …pour le matin retentissante.
Avec plus grand et avec plus petit le château fort se rassemble
À le banquet de l’aristocrate par la sable de la mer ils vont,
Laissent de côté la sombre aile du destin
Qui fait un invitation à la Mort et vers la cité la condui…
Attendre-vous ! Le chant va a partir:
Ne aflăm în anul de graţie XIII al domniei preamarelui nostru stăpân peste aceste meleaguri binecuvântate. Astăzi are loc festinul dat de stăpân în cinstea străinului sosit aseară, după mers, căutătură şi vorba dulce paremi-se a fi un bard ori menestrel din ţărmuri îndepărtate. Apa mării pare mai învolburată ca oricând, vântul adie aidoma unui pribeag iar soarele zâmbeşte perfid...
Pe malul mării, în cap de masă, nobilul ridică în slăvi şi aduce aminte de bunii şi bravii cavaleri chemaţi de Charlemagne să lupte în cruciade neobosite pentru o cauză mai dreaptă decât titluri şi averi şi proslăvea gloria eternă a acestora. Străinul, fascinat dar şi cu o umbră de cumpătare ascultă si parcă soarbe fiecare cuvânt în mintea sa.
Lângă focul ce rumeneşte mistreţii şi bronzează căprioarele, bufonii şi fachirii castelului încântă mulţimea adunată cu glume, giumbuşlucuri şi spectacole de flăcări. Bardul acestei regiuni nu se lăsa aşteptat şi, la cererile bărbaţilor povestea despre vitejii Roland, El Cid ori a cneazului Igor poveste o aducea aminte, iar pentru domniţe şi a lor încântare le recita Marele cânt curtenesc alături de istoria tulburătoare a iubirii dintre Tristan şi Isolda.
Sfârşind istorisirile, bardul plecă fruntea în faţa semeţilor petrecăreţi şi stăpânul domeniului luă cuvântul:
- Preabunule bard ne plecăm inimile cu mare dragoste la poveştile tale şi degrabă urechile noastre vor dori să asculte iară poveşti nemuritoare, însă rogu-l pe al nostru oaspe să ne spună un cânt aşa cum se spun pe meleagurile sale.
Auzind rugămintea străinul se ridică de la masă şi se duse în centrul mulţimii pentru a se face auzit:
- Măreţe şi adorate stăpân, cu mare onoare sper să mă ridic la nivelul bunului nostru bard cu a mea istorisire şi să vă cuceresc inimile şi urechile asemenea lui.
Apoi străinul începu să povestească pribegiile sale şi istorisiri, mai mult sau mai puţin adevărate, ce i s-au făcut cunoscute. Astfel, povesti despre ultimul mare şi înţelept dragon ce sălăşuia în Palatul Adevărului şi Dreptăţii la capătul pământului unde soarele pune prima oară piciorul când se trezeşte, despre măreţele piramide ale faraonilor egipteni şi despre zeul Nil care îi pedepseşte pe necredincioşi ori pe cei care nu i se supun vrerii sale cu secete şi inundaţii, povesti cum se găsesc mirodenii care te fac să scuipi foc precum fachirii şi despre maşinăriile şi ciudăţenile întâlnite în drumul său prin poteca vieţii.luând însă pe urma un ton misterios şi grav, întrebă:
- Însă mai presus de aceste poveşti şi istorisiri, dincolo de viaţă şi de moarte, de cunoaştere şi absolut, există o poveste care nu se poate spune decât o singură dată în viaţă. Vreţi a o asculta?
Mulţimea îl aprobă cu entuziasm şi mesmerizată de vorbele alese pe care străinul le spusese până acum. Dar...vai! Brusc zâmbetele, râsetele şi voia bună dispar şi lasă loc groazei şi temerii pentru propria viaţă. Asta pentru că, fără băgare de seamă s-a lăsat seara, iar la adăpostul întunericului străinul ridică spada.
Din bezna întunericului zeci de cornuri răsună, torţe se aprind...dar nu sunt torţe ci copaci! copaci în flăcări la fiecare optzeci de paşi. Printre ei se văd armuri, arme lucind, cămile şi elefanţi. O ploaie de săgeţi luminează asemenea celui mai strălucitor astru noaptea şi înjumătăţeşte mulţimea, înroşind nisipul de culoarea rubinelor cu sângele celor căzuţi. Catapultele năruie cetăţuia odată impenetrabilă, berbecii sparg porţile şi blochează refugiul şi adăpostirea celor înfriguraţi de moarte.
Săbiile se încleştează, suliţe şi halebarde se frâng, iar la lumina scânteierii lor luna şi stelele par a se aprinde. Străinul nu e pribeag, bard ori enestrel ci un general maur.
Astfel, până în zorii celei de-a doua zi lupta se termină, cetatea se supuse grav rănită, oamenii dintr-insa osândiţi pieirii până la ultimul. Corbii veniseră să poarte sufletele pe alte meleaguri iar vulturii şi condorii petreceau la un nou ospăţ închinat prinţesei întunecate, Moartea.
Il est le fils du Sarazin que le sable port son pas
À la croisade en vain le chrétiens au parti
Quand par feu et fil de l’épée leur enfants sont passé
Il dirige son armée sous l’ombre du nuit
Et assassine l’espérance con la Mort qui est aux aguets.

Iubirea

Întrebându-mă cum o să fim,
Să ne definim prin de ce şi cine,
Pe când şi unde ne mai găsim
Şi unde e viitorul care vine,
Am ajuns a concluziona pătimaş,
Fără de tăgadă, fără a tihnei clipă,
Că tu eşti al meu îngeraş
Ce mă protejează sub a sa aripă.
Iară tu deşi nu şti
De ce lângă mine rămâi mereu,
Simţi că fără noi tu nu ai mai fi
Aceeaşi ce o eternitate o împarte
La bine şi la greu ;
Si nu am mai răzbate
Dincolo de viscolul sufletului meu.
De aceea răsfăţ mic şi catifelat ce eşti
În braţele tale vrei să mă primeşti?
La astă oră târzie de cum şi ce
Eu zic să te pup din ce în ce mai dulce
Pînă ce oceanul în cer are să pice…
Iar tu să afli acum când nu e prea târziu
Ca atunci când eu nu o să mai fiu,
Când pământul să devină nisip,
Nisipul timp fără de sfârşit;
Acum şi atunci să ştii sigur şi neclintit
Că eu cu mintea, sufletul şi inima…
Cu toate te-am iubit.