miercuri, 7 septembrie 2011

Lacrimi


Lacrimi...
Porţi falsificate spre o realitate
Zămislită de aburi şi efemeritate
Le deschid cutremurat şi tăcut
Şi te zăresc pe tine... captivă în banalitate...
Creaţie naivă a unui zeu decăzut,
Rămasă fără haine şi înecată în lamente...
Fire haină şi goală de sentimente.
Te ascundeai după aste porţi
Crezând că te vor salva şi îţi vor sta de armură
Dar îngerii tăi zac şi acum toţi morţi
Ucişi de veninul şi otrava ta strop cu picătură.
Iar demonii ce au poposit larg porţile vor deschide
Şi lăcaşul tău va fi pentru ei bastion
Şi temniţa ta eternă
Când lanţuri grele te vor pune să porţi
Iar judecata Haosului asupra ta va decide .

Haos



Antici demoni străbat hâde orizonturi,
Legănând planete în braţe de haos
Trimit omenirea într-un somn adânc.
Amintind de glorioasa şi defuncta nemurire,
Rămân astăzi sentimente dezmembrate,
Unde furia iubirii devine un brav cânt...
Leşuri ce deunăzi erau reanimate.

Marşul cohortelor de stele încetează
Eliberând din sclavie miasma Întunericului
Umbre simţindu-l aproape îi face glorios festin.

Erupţia neantului. Furtună în destin.
Soarele se aruncă în abisul creaţiei
Timpul se destramă şi devine nisip fin
Încercând să renască.

Tremură universul sub tăişul zâmbetului tău
Ucide-l cu un sărut ca să nu se mai trezească

Orologiul în crepuscul bate



Orologiul în crepuscul bate
Şi cerul devine sângeriu,
Castelul în onirice lanţuri se zbate.
De pereţii universului nou creat
Îngeri îşi zdrobesc aripile şi decad
În seara lui Târziu.

Un cuget stingher este oferta nemuririi,
Rămas în umbra prădalnicelor sentimente
Ce cu a întunericului înţelepciune
Au asediat raţiunea sorţii.

Săruturi virtuale cu buze barbare
Ce muşcă libertatea veşnică;
Ochii străbat în poteci temerare,
Prin a luminii beznă strălucind;
Braţe de nimfă corpul îl cuprind
Şi îl dezbracă de pielea diafană,
Concepând petice şi bandaje
Pentru un suflet în altă viaţă plăguit.

Aurul rugineşte subt o dulce tortură...
Un chip bălai respiră periculos şi timid...
Musafir în ceaţa pasiunii şi cavaler invizibil,
Din dalbe petale de trandafir îţi reface pângărita armură
În timp ce îi sorbi din ale sale inimi rubiniul lichid.

Devorată, la rândul tău, în fiecare celulă
De o animalică posedare a firii
Singurătatea o dai consoartă Morţii...
Cerut-ai un zâmbet creat în iluzia sorţii
Dar ai primit haosul neîntinat al iubirii.

Dintotdeauna


Neantul se frământă sub a zeilor tăcere
Iad şi Paradis se contopesc în plăcere
Omenirea devine jucărie a divinităţii voinţă
Aşa maestrul Timp povestea îşi începe cu a voastră îngăduinţă
Dintotdeauna

Obscura contemporaneitate se iveşte în lumină
Căutând printre mii de idei mucegăite
Îşi aruncă trupurile învechite
Şi trăieşte şi moare pentru o singură vină
Dintotdeauna

Cerul sângerează spintecat de orbitoare suliţe
Şi abisul geme sub a fatalităţii evocare
Căci pe tine, fiinţă, din puritatea întunecimii
Istoria te naşte şi apoi te azvârlă-n uitare
Dintotdeauna




Ajunge să tulburi sentimente înfrânte
Pentru ca umbra să valseze cu disperarea
Când sufletul lor îţi aude chemarea
Cu aripile raţiunii frânte
Dintotdeauna

Te găseşte plutind în derivă
Trecând de al oniricului prag
Haosul te-a îmbrăţişat creatură naivă
De vreme ce ţi-ai pus inimile rămăşag
Dintotdeauna

Aruncă-te în braţele sale pustii
Neşansă din praf de pribegie
Crunta pace te împinge din spatele cuştii
Aşa a fost să fie
Dintotdeauna

Broscuța amorezată



A fost odată în Întuneric
Un meleag îndepărtat
Pe vremea când nu dăinuia feeric
Şi monştrii purtau războaie neîncetat.

Aici în plină putere subliminală
Era stăpână broscuţa canibală.
Ea se agita stresată
Şi deloc nu dormea
Muncea cu febrilitate imaculată
Până se credea cucuvea.

Într-o zi cu multe fulgere pe cer
Apăru ca scos din fiola cu eter
Venind de pe un deal umbrit
Din cavoul răsărit
Micul zombi-purceluş.

- Ia spune delicatese mică,
Ai urechi de pluş
Ce aromă te aduce în uşă
La mai tânăra mătuşă?
Spuse broscuţa voioasă
Cu ochi mari, sticloşi
Şi zâmbi cu dinţi tăioşi.

-No, amu şi io un călător
Caut timpul să-l omor
Şi am zis să poposesc
Pân’ ce nu mă obosesc.

Devenind prietenoasă
Îl şi invită la masă.
Şi încep a povesti:
Ea lucrează sub acoperire
Este o prinţesă-n devenire;
El e mare cavaler
Al celui de-al patrulea abis din cer;
Ea spune că-i urâţică
Şi se declară singurică.
Timid din fire
El roşind ripostează
Cu un tăios sărut
Ce o delectează.

Cu a lui codiţă tirbuşon
Mai desfac ei un sifon,
Şi din vorbă în cuvinte
Broscuţa înfipse-un dinte.
Cu ochii dezbrăcând broscuţa de piele
Purceluşul era într-o continuă plăcere
Ea îl seduse şi-i oferi secrete
La schimb cu o cale desfătată-n regrete
Până când broscuţa îl devoră la tăcere

- Dintre toţi a fost cel mai dulce
Condimente şi uşor afumat
Mai bine îl puneam în tavă să se culce
Chiar mă gândesc să nu-l fi mâncat

Şi aşa canibala broscuţă
Fără voia ei s-a amorezat
De ambrozia şi nectarul
Ce a fost purceluşul
Pentru a doua oară decedat.

Care e morala? poate vă întrebaţi
Cu un sfat vă delectez
Dacă vedeţi o simpatică broscuţă
Şi că-i prinţesă de fapt ea vă spune
Cu un băţ s-o înţepaţi
Şi să faceţi frigărui pe cărbune.

Scrisoare deschisă... pe trei corduri și un acord



Prea venerabilă şi stimată
Domnişoară într-o viaţă cedată,
Vă scriu de zor şi cu puţin trac,
Cu pana înmuiată în sânge
Pe o aripă de liliac.

Gândurile vorbe se fac
Şi de a mea minte se detaşează
Şi tiptil se furişează,
Ca, bătute în cuie,
Pe trei corduri să se puie.

Cordul I

La sfîrşit de prim secol lumină
Ne-am întâlnit fără de vină,
În a întunericului îmbrăţişare,
Spre sublimă desfătare.
Grăit-am, însă, adevăr perfect în fals
Când căzuţi robirii dezlănţuite
În noroi şi în prav,
De trupuri şi secrete dezveliţi,
V-am sărutat întru nemurire.

Cordul II

Curând, cu al universului complot,
Dinţii mei au început un vals
Aritmic şi suav
Pe ai voştri nuri neprihăniţi,
Sorbind din cupa lor roşiaticul nectar
Mai dulce decât un vin învechit
Ce m-a... abţiguit.
Deschisă e calea ce infinitul străbate
Şi un ultim fior al inimii tale răzbate,
Ca o sabie carnea îmi taie.
Amintiri ce pleacă şi vin
Într-o clipă ajung încătuşate.
În timp ce tu distrugi legende şi mituri
Eliberând lacrimi în venin înecate,
Simţuri şi sentimente drenate
Caută de teamă în sicrie cămin...
Furtuna de fulgere o avem în priviri.

Cordul III

Corbul devine pasăre phoenix şi decade
Iară minotaurul se agită în mod ritmic,
Inorogul se aruncă de pe-ale palatului arcade...
Şi tu te ridici în obscurul primitiv
Pornind spre tenebrosul meleag,
Copil fugitiv dincolo de viaţă
Ce zdrobeşte ursitele cu al înţelepciunii toiag
Seduce-mi cu moartea îngerii şi înlănţuie-mă de tine!

Un acord

Abis al haosului şi stăpână a sufletului deşert,
Doamnă supremă în viaţa redată,
Aştrii dobor soarele inert
În timp ce vremea a sosit
Ca eu să vă alung tihna perfidă
Căci pentru prima oară mi-aţi oferit
Libertate eviscerată!


După secole...



După secole uitate în a vieţii morfină
Te-ai întors la mine într-o umbră senină;
Un scut făurit în al tenebrelor foc
Şi apoi ruginit în raze de lumină...
Te-ai întors la mine într-o umbră senină
După secole uitate în a vieţii morfină.

Te-ai întors la mine într-o umbră senină,
Cu un zâmbet gol şi cu sufletul topit;
Trupul tău fraged îmbăiat în venin
Stă împovărat de propria inocenţă
Bucăţi de carne îi lipsesc unde cerul ai lovit,
Cu un zâmbet gol şi sufletul topit
Te-ai întors la mine într-o umbră senină.

După secole uitate în a vieţii morfină
Cu un zâmbet gol şi sufletul topit
Ţi-ai rescris viaţa cu stropi de cenuşă şi praf de răşină
Şi în braţele tale iar m-ai ţintuit
Cu un zâmbet gol şi sufletul topit
După secole uitate în a vieţii morfină.

Abisul dragostei



Azvârle carnea de pe tine şi rămâi sentimente,
Bruscând orizonturi desenate în sânge
Inimi dansează în pânza de păianjen ce e palma ta.
Strânge-o într-un pumn şi dă-le nemurirea.
Ultimul lor gând loveşte în tine
Luminând universul în clipa ce a fost şi mileniul ce vine.

Drumeţ pe o potecă şubredă ca un vis mucegăit
Regatul ţi l-ai fi dat pentru prăpastia iubirii.
Ajuns la capăt de drum faci cu ochiul pierzaniei
Grefându-ţi ursita pe a îngerilor aripă.
Oriunde vei merge îndeaproape ea te va urma
Scriindu-ţi necrologul sufletului
Tăiat în bucăţi şi dat ofrandă celor o mie de uitări.
Evoluat din lumină şi dat întunericului ucenic
Intri în gânduri obliterând raţiunea.

sâmbătă, 18 iunie 2011

Gazel

Scumpa şi preabuna mea domniţă
Deschideţi degrabă a cetăţii portiţă.

Catastiful nemuritor vă rog a mă ajuta să-l aprind
Şi într-însul să punem spiritele a scrie notiţă

Despre un fapt etern si un sentiment nebun
Sunt tras pe roata pasiunii...spiţă cu spiţă

Dau la schimb viaţa mea tenebrelor şi obscurităţii
Pentu a avea o secunda la piept bălaia voastră cosiţă

Braţele-mi vânjoase suavul trup cuprindă
Precum aerul ademenit de divina garofiţă

Îmbătarea sufletului să se adeverească în ăst ceas de noapte
Sorbi-voi dară din nectarul ce îl poartă a voastră guriţă

La şoaptele mele privirea vi se tulbură, fiinţa se cutremură
Vă înlănţui asemeni prizonierului ferecat în temniţă

Vă pătrund privirea şi apare nuda pasiune
Şi vă adun ca spice de haos în a corpului meu căpiţă

Sublimă desfătare apare-n al orelor amurg
Mărgele de lacrimi înşirate pe a venelor iţă

În fierbinţeala clipei hainele se topesc
Umbra nopţii este unicul vostru veşmânt crăiţă!

Nurul diafan şi dalb din piept timid tresaltă
Răvăşirea noastră este desăvârşită într-o dorinţă pestriţă

Azi am fost un muritor, de mâine sunt un zeu
Căci viaţa-mi este umilă ofrandă pentru a cordului zeiţă.

Am rătăcit

Ultimul colb de drum dispare
Şi raţiunea o azvârl într-o desagă ponosită
Răspântia vieţii se năruie într-un vis
Ultimul colb de drum dispare.

În hanul braţelor tale poposesc
Şi îmi caut odihna dorită
Ultimul colb de drum dispare
Drumeţ pe a norilor cărare
Astăzi la diafanul tău sân am să mă trezesc.

Mă primeşti uimită... căci să rămân niciodată nu te aşteptai
Într-un basm pari cufundată în timp ce vigoarea îmi redai
Sub freamătul naturii renaştem într-o nouă viaţă
Ultimul colb de drum dispare
Şi raţiunea o azvârl într-o desagă ponosită.

Amintiri II

Să ne amintim acum de noi
De vremurile când unu plus unu făceau zero şi nu doi
Cuvinte dulci prin pahare aliniate
Şi adevăruri spuse ca lucruri trecătoare...
Am fost ca două păsări temătoare
De propria ignoranţă alintate.
Nepăsarea am luat-o ca virtute
Suavă-i rătăcirea.

Şi totuşi astăzi ne oprim
Să trăim momente nedorite
Un ultim pact ne liberează.
Razele viselor, de realităţi umbrite,
Tresar şi renasc când al nostru condei dictează
Şi omenirea îşi va aminti de noi
Creatorii vremurilor când unu plus unu fac doi.

Amintiri I

Să ne amintim cum a fost odată
Când zbura frunză cu frunză
Şi cădea pleată după pleată.
Din neant şi al sabiei tăiş imperii răsărite
Ce apoi prin complot şi venin au rămas pe veci pierite
O umbră e istoria
Lumina nu se vede
Viaţa e o gherilă ce se autopersecută
Omul decade într-un strop de limpede
Îngerii în ghildă schimbă meseria
Trafichează suflete....destinaţie necunoscută.

Corbul şi mormântul

A patra lună dintre nori apare
Şi tu pui dalbe petale la mormânt...
Îmi strigi numele şi plânge o lume apusă
Şi tu pui dalbe petale la mormânt.

Îngeri cu aripi frânte sufletu-mi dezgroapă,
La gât salbă au să ţi-l pună...
A patra lună dintre nori apare
Iară tu....corbule...faci ultimul drum
Fără răgaz de când ne-am despărţit aici ai poposit
O lume cu două suflete pereche din care unul a asfinţit.

Culcuşul este gata. Ochii tăi turcoaz se-nchid....
Un sărut de bun venit şi braţele ni se deschid
A patra lună dintre nori apare,
Şi tu ai pus dalbe petale la mormânt.

Toamna într-un vis

Adie un fulger în aerul rece...
Te mângâie stropii ce cad neîncetat...
Un sărut te înfioară când prin vene îţi trece,
Te mângâie stropii ce cad neîncetat
Inimă înlănţuită ce a primit descătuşarea.

Norii gri zâmbesc leneş şi te poartă pe braţe
Adie un fulger în aerul rece
O oază de lumină într-un deşert al vieţii
Frunze ce părăsesc coroana pădurii
Şi ţi se împletesc în haine în căldura gheţii.

Inimă înlănţuită ce a primit descătuşarea
Un sărut te trezeşte când prin vene îţi trece
Adie un fulger în aerul rece
Te mângâie stropii ce cad neîncetat.

luni, 25 aprilie 2011

Monstrul cu ochi senini

Din neant născut,
Crescut cu praf de stele,
Te arunci în abis
Căutând îngeri în iele...
Prăpastia e o dulce plăcere.
Trăieşti realitate, pentru noi este vis
Când vii şi apoi într-o clipă dispari
Sacru monstru ce iubeşte-n tăcere
Un chip ce l-ai şters ca un tatuaj.
Timpul, un trădător prefăcut
Îl dai uitării drept sclav;
Apoi, prin ai destinului ochelari murdari,
Ne dai speranţă şi ne iei din curaj...
Te pierzi printre noi cu ai tăi ochi senini,
Sufletele de inima ta le anini;
Căci deşi nu ai glas suav
Pentru eternitate ne pierdem în tine.
Viaţa devine egalitate
Atunci când corpuri de tine animate
Adorm iubirea în spasme violente
Prezentând un simptom de libertăţi
Şi având drept stimulente:
Un monstru cu ochii senini.

Naked truth

Burned in a past of horror lies
You stay pure under the trembling sky.
Lie there in your special way
In front of my eyes to be,
Blowing everything away,
Embracing me with thy thoughts
For you want me to see
Every second as it is.

As you reorder a lifeless mind
You teach the meaning of the past
And the never speaking of the future
Because the present is a slave of time…

Endless circle of painful pleasure:
You strip from your flesh,
With your whispers turned in sweetest shackles
You hungered me for a reality,
Pinned me to every wall and floor…
When I bitten your breast
You melted my bones;
I feasted upon your blood
Learning that you are the raw core
I’ve been seeking through the depths of the abyss
And upon your gaze I submitted…
Forever.

In this darkest hour
I desire you ever more
For you are...
Naked truth

The assassination of a tulip

The light in slumber has faded
And the eternal night has begun.
You are feeling jaded
Guess you should have run.
Lightning and thunder roam the darkest sky
They try to hide your sins from my eye.

Suddenly you torn apart
And stripped you are from your once green leafs
As they fell yellow in the dirt.
You are no longer safe and you feel scared,
Petals reject your soulless body…
They went for a new tomorrow in the shade.

Horrified of your appearance you try to escape
But my thorns are the sharpest blades,
They embrace you for a rapture of shivers…
Your blood streams now in rivers.

Forever severed from this world
Fallen angels enjoy your scarred taste;
Now go with them
And never return, not even make haste
No one will say because only time knows
How a tulip was assassinated by a rose.

Bestia Neagră

Povestitorul vostru era cel mai speriat:
Urecheatul urecheaţilor,
Iepuraşul cel Pufos.
- Spuneam această poveste cândva pe înserat
Să nu mi se cunoască fapta
Şi mi se mai aude astăzi doar şoapta:
“…În negura vremurilor
Un nou mit se naşte...”

În flăcările zilelor negre
O viaţă gingaşă se aruncă
Şi din a sa preistorică redută
O nouă nimfă se naşte...
Se spune a fi o fiică din Haos,
Semeaţă o văd cum păşeşte,
Din spuma întunericului răsare;
Din peşteri încă o preaslăveam
Şi gânduri şi raţiune au pierit
Când pieptul îi tresare.

În lanţuri grele mă face să renasc.
Mă urmăreşte prin a norilor ziduri...
Ochii ei sunt faruri de umbră
Într-al luminii ocean;
Mă sparge în fire de nisip,
Cu al său zâmbet îmi taie venele
Si apoi mă fura într-o clepsidră
Făurită din a nopților zori
Şi mă soarbe cu un singur sărut.

Efemeră durere mascată de noi celebrări...
Pierdută în aburi şi ceaţă eternitatea este.
Ajunge o clipă ca să mă îmbete,
Căci în ale zeiţei braţe mă cufund.
Prins într-un taifun de suflete,
Eu...o simplă trestie
Supusă în libertină robie
De o neagră bestie !

Am spus această poveste cândva pe înserat...
Să nu mi se cunoască fapta.
Astăzi prin lume eu sunt plecat
Şi mi-a rămas doar şoapta:
“…Locul, să ştiţi, nu este vacant
Voi reveni de Paşte!”

luni, 21 februarie 2011

The laughing ends of thirteen smurfs

On a vast shore of a wasted land,
Where the greatest gods fail to appear
And snow is melting into sand,
When angels forever disappear,
Then the adventure was beyond time set.

In the search of their lost faith
Trapped in a soulless net
Jack, Josie, Jill,
Anthony, Roland and Helen,
Ginger, Mikhail, Little Will,
Mary, David and Belen…
All of them led by the brave One.

Thirteen smurfs had set to sail
But just then One committed suicide…
For he has broken a nail.

Twelve were then in disbelief
And while they were mourning and in grief
The black sun turned David into a swine
Therefore he was served for dinner: roasted,
With whisky and wine.

Then one day out of the blue
The smurfs went in pursue,
And found Jack and Jill
In the fridge standing still.
With this note kept walking Jill and Jack:
“Hey guys! We left you a bill…
For paying the crack!”

And so ten smurfs were left to do the unworthy task.

After a while beneath the snow
Josie was given a dirty blow:
She dived with her sharp mask;
Then “Is that a shark?” Little Will had to ask.
And with rusty spears began to plow.

Closer they get in a small band
But Mikhail and Roland went swimming in the sand
And their pink flesh and rainbow eyes
Attracted mermaids in disguise.
Mikhail wanted them, Roland followed him…
The mermaids soon tasted the new found dream
When the two of them became a double flavored ice-cream.

Shattered dreams beneath the sky
How rude of Mary not to say goodbye.
From her cabin she broke her wings
Going berserk when trashing clouds with rings.

Anthony, in anger, as a twisted fate,
Blew his cape and drew his sword
But in the second of the hate
He fell down, struck by a simple word.

Little Will for never-ending days
Is now chasing stars as his mind stays
Forever on a mountain’s peak,
Where a bear’s axe has found a leak.

Ginger is young and sweet
But Helen made a prank
And put her deep… six feet,
Driving upon her a 30 ton tank.
But that was not all of it
As Helen felt Death’s rhythm on a drum beat:
The mighty gun she tried to fire.
But exploded into shinny moons
And behind ninety runes
She hanged to bits in the barbwire.

Belen, of them, was the last
And she almost achieved her goal… so fast
That she could smell it and went talking:
“Yo no soy uno de ellos cabron!
Soy un pitufo latino hasta el hueso!
Y tengo la fibra, incluso en mi sangre!
El verdadero negocio hombre!”
But just as she finishes the word
Lightning struck as her smile fades
And she becomes a shadow.

So dear reader the story bends
When thirteen smurfs meet their laughing ends.

sâmbătă, 12 februarie 2011

Un diamant întunecat

Un diamant întunecat se naşte
Din al luminii geniu de cristal
Explodând în al sufletului vulcan
Şi cutremurând ale raţiunii plaiuri.

Norocul sângerează în orbire,
Îngerii respiră şi decad,
Soarta e îmbăiată în noroi,
Moartea devine a vieţii mireasă,
Iubirea doarme într-un ultim vis
Pacea se trezeşte în război
Iar iadul redevine, în haos, paradis;
Luna se face rază în nemurire
Soarele se stinge într-o clipire
Şi răzbunarea stă pe al treilea piedestal.

Eu cad în genunchi sleit de putere
În timp ce tu mă-nfăşori
În lanţuri putrezite în durere
Şi-mi aminteşti de cel mai blestem între blesteme:
Un prim şi ultim sărut între doi rătăcitori.

joi, 10 februarie 2011

Dialog în ceaşca vieţii

Eu şi cu tine. Două picături născute pe tăişul universului şi care s-au întâlnit în ceaşca vieţii, fiecare dând savoare vieţii celeilalte. Eu şi cu tine. Într-un dialog care a transformat o poveste în mit şi mitul a devenit o realitate ce a dăinuit până în amurgul civilizaţiilor.
- Bună!
- Bună să-ţi fie inimioara!
- Ce faci?
- Bine.
- Eşti cam scump la vorbă sau mi se pare mie?
- Scump?! Pe criza asta?! Nu te cred...
După trecerea unui batalion de minute şi a unui regiment de băuturi şi vorbe, împărţite în mod egal între noi...
- Ce părere ai despre genele mele?
- Au un aspect plăcut, am răspuns eu un pic timid la început, dar pentru o mai mare acurateţe voi da un răspuns după ce ma voi delecta gustându-le.
- Serios?! ai spus uimită de un răspuns venit din neantul imprevizibilului. Cum poţi să le guşti?
- Delicat şi în acelaşi timp rapid, asemeni unei brize de vânt în dimineaţa unei zile de vară.
Realizând mirarea de pe chipul tău am plecat capul si am început să-mi caut cu disperare un punct fix spre care să privesc, orice punct, cât mai departe de ochii tăi. Tu insă mi-ai luat mâna în palmele tale şi ai pus-o pe pieptul tău, spunându-mi cu glas suav, şoptit:
- Dar despre inima mea, ce crezi?
- Este mătasea cea mai fină ce îmi îmbracă sufletul dezgolit, iar vocea ei este unica raţiune ce îmi stăpâneşte simţirile.
- Atunci rămâne să aduci ofrande zeiţei nou-găsite...
- ...Sunt dispus să plătesc oricât, după pofta inimioarei tale şi până la ultima picătură de sânge ce îmi curge prin vene...
- Prea bine, voi fi răsfăţată...
- ... în sărutări eterne pentru a-ţi întuneca raţiunea şi a-ţi descătuşa pasiunea pentru acest biet muritor.
- Ce haos eşti!...
- Şi numai gingaşa şi luminata zeiţă ce stă în faţa-mi poate să recreeze ordinea armonioasă a acestui haos.
- Mergem pe burtă ca de obicei şi nu va şti nimeni.
- Normal! Oficial am toată lumea într-o palmă.
- Şi eu sunt în cealaltă palmă...
- Şi eu care te credeam deja cazată în inima mea! La naiba! Iar am greşit ecuaţia! Te am în planuri să ştii.
- Ce planuri?
- Mari.
- Ale mele sunt şi mai MARI.
- Să înţeleg că ai deja nunta, copiii, nepoţii, strănepoţii incluşi în ofertă?
- Nu. Asta nu era în ofertă.
- Ştiu că nu ai voie până la majorat, am răspuns surâzând.
Apoi i-am expus planul meu de a o răpi ce va fi înfăptuit la primul fir al ierbii, când primăvara se va trezi din somnul ei dulce.
- Îţi cam place să te joci cu mine. Bine că ai spus aşa, ca să ştiu cum stă treaba.
- Acuma ştii! Interesant va fi de văzut cum vei folosi informaţia obţinută. Vom găsi şi alte jocuri... pentru... diversitate!
- Îţi plac jocurile ţie! Să vezi când voi găsi eu jocuri pentru tine.
- Ce drăguţ din partea ta. Abia aştept.
Speriată de spontaneitatea răspunsurilor şi gesturilor mele, ai dat să fugi. Am alergat după tine, te-am cuprins de mijloc şi, cu glasul scăzut, ţi-am grăit:
- Nu te speria. Promit să te răpesc cu blândeţe. Îţi dau cuvântul meu de pionier!
- Mă mai gândesc, să ştii, dacă voi veni cu tine… În funcţie de cum te comporţi până atunci…
- Se mai schimbă lucrurile, până atunci poate voi deveni cuminte dacă....
- ....?!
- Dacă vei şti să mă dresezi.
- Oare?!
- Există un singur mod prin care putem afla, nu?
- Da, ai dreptate! Şi am găsit şi metoda ideală. În geniul meu diabolic am decis că te voi supune la tortură veşnică în lanţurile căsătoriei.....
- Doamne! Şi abia îţi crescuseră aripioarele de îngeraş!...
- H!..H!...Hei! Ce ai făcut? Ai leşinat? Off, nici măcar nu am ajuns la partea cu până când moartea ne va despărţi!

duminică, 2 ianuarie 2011

1000 de ani

1000 de ani au venit
1000 de ani se vor duce
1000 de ani trecutul şi viitorul
1000 de ani într-o secundă se împletesc
1000 de ani cu tine să-i împart
1000 de ani de tine mă despart
1000 de ani am învăţat să iubesc
1000 de ani căutând în senin şi grotesc
1000 de ani prin umbra lui Haos
1000 de ani sentimente, furtuni de nisip
1000 de ani întrebări luminate de timpul ascuns
1000 de ani toate cu un singur răspuns
1000 de ani de când te-am găsit
1000 de ani în armonie este ursit
1000 de ani urcând ai vieţii 1000 munţi
1000 de ani cu tine în tot atâtea nunţi

luni, 20 decembrie 2010

Crăciun însângerat

Anul 5035 după Marele Apus. Oamenii au abandonat Terra cu secole în urmă, plecând spre planete care încă mai au stele ce scapără flăcări şi produc lumină orbitoare. Dar planeta nu a rămas pentru mult timp pustie. Din întuneric s-au ridicat noi forme de viaţă, copii ai Haosului. Suntem în luna gerului negru, ziua 23. Ultimile bastioane ale vechii ordini, Atelierul şi fortăreaţa care se ascundea sub el, zac pustiite şi în dărâmături după un asediu de 3 zile. Fluvii de sânge şi munţi de cadavre. În acest peisaj el se trezeşte.
...Fulgi de nea... Fulgi mari şi gri de nea alunecă leneş în aer.
Dau la o parte inima titanului, deschid ochii printre stropi de durere şi caut un punct de sprijin în jurul meu. Găsesc femurul unui barbar şi îl pun imediat la treabă pe post de baston. Mă ridic şi ameţesc un drum chinuit, o potecă printre miile de arme ce vor ajunge pradă ruginii şi corpuri aflate în stare de putrefacţie. Barbarii au fost avangarda noastră. Ei au servit drept scut şi prim val, având ca misiune deschiderea unui drum sigur spre Atelier. Au creat un vârf de lance străpungând ploaia torenţială a săgeţilor ce zburau din arcurile şi arbaletele elfilor. Un singur punct suficient pentru Corpul VIII al armatei noastre să ajungă faţă în faţă cu Atelierul (Regimentele de infanterie 13 - Vampiri, 11 - Vârcolaci şi 19 – Minotauri; Regimentul de cavalerie 122 – Centauri şi Regimentele de artilerie 7 – Ciclopi şi 28 – Hidre).
Pe potecă observ jumtate de mumie, fără chip şi cu bandajele arse. Trebuiau să lupte alături de noi în ariegardă, însă ne-au trădat pentru Omul în roşu. Ne-au atacat prin surprindere, într-o tentativă de a câştiga timpul necesar pentru baricadarea fortăreţei de sub Atelier. Încercarea lor a fost în zadar, iar drept răsplată au fost folosite pe post de proiectile incendiare la catapulte.
Uitându-mă înspre Atelier observ lumini cenuşii, lumini ce ma întorc la o altă amintire dobândită în acel câmp – bătălia aeriană a harpiilor cu licuricii şi zânele în atacul de noapte din a doua zi. Un curcubeu de sunete şi culori mă inundă şi mă regăsesc dând comanda harpiilor de a avansa şi a contracara atacul de noapte. Abia ajunseseră în dimineaţa acelei zile şi, fiind mai odihnite şi însetate de luptă, au decimat atacul zânelor şi al licuricilor. În baza acestui succes am construit asediul din următoarea zi.
Femurul barbarului se rupe în două. Mă uit în jos. Zăresc aripa frântă a unei harpii. O ridic de la pământ şi o reaşez într-o nouă structură, improvizând o atelă pentru a putea păşi în continuare prin această plăcere a suspinelor spre destinaţie.
Iau, de asemenea, securea ce separa capul unui minotaur pe din două, lăsând să se întrevadă aşezarea straturilor de circumvoluţiuni ale creierului, şi mă îndepărtez de Atelier. Sub el, fortăreaţa rămasă în ruine a devenit între timp o a doua casă pentru troli şi orci. În bezna întunecată a adâncurilor ei au fost cei care au găsit pasajele şi intrările ascunse, decimând batalioanele unicorni şi golemi care se pregăteau în secret de contraofensivă şi regimentele de pitici veniţi pentru a crea noi sisteme de apărare şi mecanisme necesare ofensivei. Tot ei ne-au adus în alianţă pe puternicii necromanţi. Prin urmare, această răsplată de nimeni nu le poate fi contestată şi li se cuvine de drept.
Un zâmbet larg îmi invadează chipul în timp ce gândesc: „Necromanţii! Nu poţi trăi fără ei.” După căderea Atelierului şi decimarea parţială a fortăreţei, Omul în roşu a primit întăriri: grifonii, titanii şi dragonii – ultima linie de apărare organizată. Necromanţii s-au dovedit, în final, a fi mai puternici prin număr şi cruzime...nu au lăsat nici o speranţă în urmă...nici măcar pentru umbre.
Las în urmă acest câmp al morţilor şi mă îndrept spre un joc de lumini vrezi ce păleau în lumina felinarului roşu ce le veghea. Ajuns în dreptul lor observ o formă sfărâmată şi răsturnată a ceea ce probabil a fost un vehicul de transport. Luminile verzi erau în fapt flăcări, flăcări ale unor focuri întreţinute de lemne din vehiculul răsturnat. Întreb ce este cu focurile şi cu acel far care luminează mereu la aceeaşi intensitate şi pare că nu se mai stinge.
„- La aceste focuri pregătim delicatesa zilei, pentru cerberi, domnule: friptură de ren. Iar acel felinar este creat după specificaţiile primite şi are drept componentă principală nasul uneia dintre aceste creaturi... Rudolf parcă îl chema...”
Atunci realizez că aici a avut loc ultima activitate militară a atacului nostru – ambuscada asupra Omului în roşu şi acel morman de lemne era, în fapt, sania lui. Lângă morman observ o dâră de sânge. Încep să o urmez pentru câţiva metri, după care mă opresc.
În faţa mea era un bătrân cu barba albă şi încâlcită, părul alb, ochii plini de disperare şi având pe el doar o pereche de izmene roşii şi o singură cizmă roşie în piciorul stâng. Cealaltă i-a fost smulsă cu tot cu piciorul drept şi cu mâna de pe acea parte. Probabil opera unuia dintre cerberi. „El este! În sfârşit! Omul în roşu! Moş Crăciun!”
Inimile îmi bat din ce în ce mai alert în timp ce pun mâna pe securea smulsă dintre coarnele minotaurului. O ridic...şi dintr-o singură lovitură o văd cum trece de la un umăr la celălalt lăsând capul să alunece pe zăpada proaspăt înroşită de sânge.
Ridic de pe jos capul şi îl aşez cu mare grijă şi deosebită delicateţe într-un cufăr adus de doi dintre soldaţi. „Mi-am făcut datoria de rege: am condus oştenii spre o nouă victorie. Mi-am făcut datoria de tată: anul acesta de Crăciun îi voi dărui fetei mele cadoul pe care şi l-a dorit, cadoul perfect pentru colecţia ei: capul lui Moş Crăciun!”

luni, 13 decembrie 2010

De ce n-a fost sa fie?!

De ce n-a fost să fie
Să aibă o iubire senină şi apărută
Ca o rădăcină pătrată extrasă din a vieţii beţie,
De toţi preadorită şi de nimeni cunoscută?!

De ce n-a fost să fie
Ca tu să-ţi doreşti
O viaţă tumultoasă ca un somn adânc;
Cu visele cele mai dulci
Asemeni celor avute de un prunc,
Când te trezeşti să ai impresia că te culci?!

De ce n-a fost să fie
Să aveţi o armată de idei în loc de soldaţi
Care să treacă şi prin carne vie
Inspirând mai presus de aerul ce-l respiraţi?!

Şi-acum iarăşi cad în robie
Şi mă retrag în sinea voastră
Condeiu-mi însă va renaşte din umbra cea măiastră
Deoarece aşa a fost să fie.

vineri, 3 decembrie 2010

În anotimpul minţii mele

Ceaţa gândurilor coboară mişeleşte,
Peste o inimă ce nu mai bate
Dar care mai iubeşte.
O măreaţă cetate zace astăzi în ruină
Distrusă de umbre ce se ascund în lumină,
De îndată ce ploaia asupra-i se abate
Peste suflet curgând a unei alte vieţi rugină.
Liniştea urlă printre sentimente împietrite
De dorul unui imperiu ce loc în astă lume nu a mai avut...
În tristeţea plumbuită de făţarnice pietre ce au fost năruite
Orologiul nopţii ora haosului a bătut
Şi fantoma zorilor de mâine se acoperă în uitare.
Au fost povestite multe vise... tu, cel mai frumos dintre ele!
Dar toate... sub eterna umbră au dispărut...
În anotimpul minţii mele!